MERELE DE AUR
Miturile Greciei antice ne mai AMINTESC un lucru uluitor: primii oameni, generația de aur, Chryson Genos, au fost NĂSCUȚI direct din Geea, marea mamă, într-o stare de extaz, CHIAR ÎNAINTEA ZEILOR! Și au fost protejați de Cronos, titanul Timpului și inspirați de Afrodita, zeița frumuseții și a iubirii!
Să fi fost GEȚII (în greacă Getes, în latină Getae) urmașii lor? Dacă forma veche a numelui mamei primordiale de Ge (Gaea) înseamnă „pământ”, atunci Getai / Getae (Geții) s-ar traduce literal prin „oamenii pământului”, „băștinașii” sau „LOCalnicii”. Deși asocierea dintre Geți și Geea este considerată o etimologie populară sau o coincidență fonetică, din punct de vedere spiritual, geții venerau într-adevăr o versiune specifică a „Mamei Pământ”, ceea ce face ca paralela dintre cele două culturi să fie extrem de strânsă.
Bineînțeles că aceasta este o speculație lingvistică. Dar mai avem un aspect interesant: conexiunea dintre daci și dragon se materializează în cel mai faimos și spectaculos simbol al antichității noastre: stindardul de luptă numit Draco (sau Dracon). Acest obiect ISTORIC nu era un dragon în sensul clasic, ci o creatură hibridă unică: avea cap de lup cu gura deschisă și corp serpentiform de balaur. El îmbina două dintre cele mai puternice simboluri arhetipale ale lumii antice. Stindardul era realizat dintr-un cap din bronz sau argint prelungit cu un corp dintr-o pânză sau piele ușoară, de formă tubulară. Curentul de aer care trecea prin metalul capului genera un șuierat puternic, un urlet sinistru care imita sunetul lupilor. Cuvântul Draco (în latină) sau Drakon (în greacă) însemna inițial „șarpe mare” sau „monstru marin/balaur”.
S-a sugerat că termenul de „geți” (folosit preponderent de grecii din coloniile de la Marea Neagră) desemna populațiile care locuiau în zonele joase, de câmpie, de-a lungul Dunării de Jos. Prin contrast, termenul de „daci” făcea referire la cei din zonele muntoase și intracarpatice.
Geto-dacii erau descriși ca fiind blânzi, prietenoși, înțelepți, drepți și… se considerau nemuritori! Ei nu constituiau un neam de cuceritori dar se dovedeau viteji în luptă atunci când erau nevoiți să-și apere valorile și teritoriul (Herodot).
În folclorul românesc există o poveste înrudită cu aceste teme, unde confruntarea are loc între zmeii care furau merele de aurdin grădina Împăratului (3 la număr) și un erou: ”Prâslea cel voinic”.
Basmul românesc păstrează, sub o formă accesibilă inclusiv copiilor, un mit străvechi: călătoria inițiatică pentru recuperarea și păstrarea cunoașterii ascunse (fetele de Împărat închise într-un palat) și a nemuririi (merele de aur). Coborând în lumea de dincolo, eroul își dovedește măiestria în fața forțelor conSTRÂNGĂTOARE ale z(m)eilor. Această structură a basmului are multe paralele cu mitul muncilor lui Heracles.
La întoarcerea din lumea de dincolo Prâslea a fost ajutat de o pasăre uriașă numită ”gheonoaia”, care are din nou rezonanțe fonetice cu Geea.
În plus, înrudirea fonetică, prin anagramare, dintre numele fiului cel mic al Împăratului, Prâslea cu pârleaz, în sensul de trecere strâmtă, este foarte semnificativă în contextul basmului, deoarece eroul chiar face o călătorie traversând hotarul dintre lumi și ”sare pârleazul destinului”. El păzește pomul cu mere de aur aflat la marginea grădinii împărătești (lângă gard/pârleaz) și este singurul care are curajul să coboare dincolo, pe Tărâmul Celălalt, prin gura unei prăpăstii.
Din punct de vedere simbolic, groapa sau prăpastia funcționează exact ca un pârleaz cosmic : o poartă inițiatică de acces între lumea oamenilor și lumea subterană a z(m)eilor. Acolo el salvează 3 fete de împărat. Drept răsplată, fiecare îi dăruiește câte un bici cu ajutorul căruia aduce la suprafață palatele subterane în care locuiau IELE, transFORMATE în MERE, cu toate bogățiile lor: primul e de aramă, al doilea de argint și ultimul de AUR!
În mod evident, aceste comori sunt în primul rând interioare, SUBCONȘTIENTE însă au un echivalent și în planul conștiinței exteriorizate.
Astfel, privit din înălțime, lanțul Carpaților, are o fomă de dragon și, în cadrul lui, Munții Apuseni sunt străbătuți de filoane de aur. Partea sa centrală și cea mai masivă (arcul Carpaților Orientali și Meridionali) imită perfect felul în care constelația Draco se încolăcește pe bolta cerească în jurul Polului Nord ceresc, între cele două Urse (Ursa Mare și Ursa Mică). În tradițiile românilor, se crede că 3 URSITOARE (Moire?) vin la la nașterea fiecărui copil și îi ȚES URSITA. De asemenea, există credința că strămoșii geto-d(r)aci (!) au ales stindardul Draco (cap de lup și corp de șarpe) tocmai pentru că formele Carpaților aminteau de trupul unui balaur uriaș adormit. În folclorul românesc, constelația Draco era denumită Balaurul sau Zmeul.
Când corelăm aceste elemente la nivel simbolic, Munții Apuseni ar putea reprezenta Grădina Hesperidelor sau a Împăratului, unde merele de aur ar fi filoanele metalului prețios, iar Dragonul Carpatic (Draco) ar fi gardianul mitologic simbolizat de Ladon, trimis să protejeze acel pământ sacru în fața invadatorilor.
Analizând firul narativ al poveștii, descoperim o structură mitologică perfectă:
• Obiectele Sacre, Merele de aur: sunt vestigii ale Neamului de Aur. Ele se află în grădina împăratului.
• Pomul: Este axa lumii care leagă pământul de cer și de lumea de dincolo de la rădăcinile lui, hrănit din seva unei lumi pure.
• Eroul (Prâslea ce sare Pârleazul): datorită inteligenței și curajului său restabilește ordinea cosmică. Coborând pe Tărâmul Celălalt și învingând zmeii, el demonstrează că este demn să moștenească împărăția și să readucă valorile „Vârstei de Aur” (dreptatea, adevărul, amintirea binelui originar) într-o lume care tinde să cadă în întuneric.
Revenind la cultul zeiței din mitologia străveche a geto-dacilor ar mai fi de adăugat mărturia arheologică a tezaurului de la Pietroasa: ”Cloșca cu puii de aur”. Cloșca este un simbol evident al mamei ce-și ocrotește copiii.
Între obiectele inventariate se afla și un platou (patera) cu Marea Zeiță, ornat cu elemente de viță de vie. Motivele dionisiace ale ghirlandei cu vrejuri, frunze de viță și ciorchini de struguri apar în două zone cheie ale acestui vas liturgic de aur masiv:
1. o amplă ghirlandă ornamentală, ca un șarpe încadra marginea exterioară a platoului și scena din interior cu 16 personaje mitologice.
2. Pe tronul zeiței, acolo unde era așezată statueta tridimensională a divinității de pe fundul vasului. Marginile sunt împodobite cu o coardă fină de viță de vie gravată.
În cartea sa, „Zeițele. Mistere ale femininului divin”, Joseph Campbell consideră patera de aur din Tezaurul de la Pietroasa o punte extraordinară între Misterele din Eleusis, cultele dionisiace și miturile medievale ale Sfântului Graal.
Citez:
”În centru stă zeița Demeter pe coșul misteriilor și în mână are cupa ce poate fi interpretată ca Graalul sau potirul cu sângele lui Dionysus și semnul viței de vie.”
Faptul că întregul platou de aur și tronul zeiței sunt decorate cu vrejuri de viță de vie și ciorchini de struguri susține puternic interpretarea lui Campbell:
- Vinul ca mister divin: În teologia antică, vinul era considerat „sângele lui Dionysus” (zeul vegetației, al extazului și al renașterii).
- Atunci când lichidul sacru era turnat în cupa lui Demeter, se realiza o nuntă mistică, alchimică, a elementelor naturii: misterul feminin reprezentat de Demeter cu misterul masculin, vinul/focul spiritual, reprezentat de Dionysus.
În alchimia sexuală antică, unirea fluidelor masculine (samânța) cu cele feminine (sângele menstrual) era considerată o fuziune a contrariilor cosmice (Soarele și Luna, Focul și Apa). Acest amestec era numit simbolic „Elixirul Vieții” sau „Vinul Roșu”.
Campbell demonstrează că Patera de la Pietroasa este o capodoperă a sincretismului religios. Deși se crede că ar fi fost îngropat de un popor germanic (goții),vasul păstrează intactă memoria celor mai vechi ritualuri inițiatice ale omenirii (misterele dionisiace integrate mai apoi în cele Eleusine). El ne prezintă arhetipul feminin divin pe care îl vedem și în arcana III a Împărătesei din Tarotul de Marseille: o mamă universală (Demeter/ca ipostază mai târzie a Afroditei), ce deține potirul vieții (Graalul) hrănit din seva eternă a naturii (vița de vie).
Și ca o ultimă remarcă, în Tarotul de Marseille, în arcana 17, pe malul râului Timpului, sinuos ca un șarpe, ni se arată un pom cu frunze portocalii, în culoarea Apusului iar între frunzele lui, sunt ascunse 3 mere de aur. În vârful lui se așează din zbor o pasăre neagră, supradimensionată (gheonoaia?).
Iar în Apuseni, Valea Arieșului, ”râul de AUR”, traversează sinuos „Patrulaterul Aurifer”, bazinul ce cuprinde zone miniere celebre precum Roșia Montană, Bucium sau Baia de Arieș.
„Avem o singură poveste. Toate romanele, toată poezia se clădesc pe lupta nesfârșită dintre bine și rău dinlăuntrul nostru. Și îmi vine în minte că răul trebuie să reapară neîncetat, în vreme ce binele — virtutea — este nemuritor.” (”La răsărit de Eden”, John Steinbeck)
