Autor: MaGeea

ZEUS și Frații săi. OMPHALOS

După înfrângerea titanilor, povestea mitologică spune că Zeus și-ar fi eliberat frații înghițiți de TATĂL TIMP. Să ne uităm însă ce ar putea reprezenta copiii din INTERIORUL TIMPULUI, în cheie simbolică arhetipală, în perioada de glorie a generației de aur conDUSĂ de Cronos.

Așadar:

• Hestia, focul căminului ar simboliza cunoașterea sacră, forța vitață dăruită FIINȚEI la începuturile creației și ascunsă în EA.
• Demeter, DA-MATER, ar simboliza MAMA ce oferă HRANA generoasă a pământului pentru întreținerea vieții.
• Hera,anagrama din AER, ar simboliza SUFLETUL ce ține întreaga creație UNITĂ, în armonie, datorită legii iubirii, reprezentată de perechea Afrodita și Eros.
• Hades, Aides sau Adonai, ”domnul”, ”cel întunecat” sau ”stăpânul celor mulți”, ar simboliza TRUPUL VIU, cea mai prețioasă bogăție născută din mama Geea.
• Poseidon ar simboliza EMOȚIA iute ce cuprinde și cutremură pământul. Numele lui provine etimologic din Posis „stăpân”, „lord” sau „soț” și Da, formă arhaică sau dialectală (dorică) pentru Gē sau Dā (γῆ / δᾶ), care înseamnă „Dă, distribuie, oferă”, cu referire la DArurile pământului.

Zeus a rămas singur ÎNAFARA TIMPULUI, simbol al MINȚII ascuțite, fulgerătoare ce penetrează creația și răstoarnă ordinea universală! Iar în locul lui, CRONOS a înghițit piatra denumită OMPHALOS, ”buricul” sau ”centrul pământului”. Sau, cum s-ar spune pe la noi, TIMPUL a înghițit OMUL FĂLOS și, din cauza lui, tătânul a fost, în cele din urmă, ÎNVINS, DETRONAT și ADORMIT!

Această piatră legendară, în formă de FALUS, a avut un destin foarte important în mitologia greacă, devenind un obiect sacru venerat. După ce Cronos a eliminat piatra, Zeus a așezat-o în centrul lumii, la Delfi, la poalele Muntelui Parnas. Ea reprezenta conexiunea directă dintre oameni, zei și lumea subpământeană și amintea tuturor de victoria zeilor olimpieni asupra titanilor. În timpul ritualurilor, era unsă zilnic cu ulei de către preoți și acoperită cu lână împletită, într-un fel asemănător cum era divinizat și simbolul lui Shiva Lingam la hinduși.

În limba luviană (o limbă indo-europeană veche din Anatolia), rădăcina parna- însemna „casă” sau „templu”. Astfel, Parnassos s-ar traduce literal prin „Muntele Casei” sau „Muntele Templului/Zeului”, fiind considerat din cele mai vechi timpuri un spațiu sacru. Era sediul zeului Apollo (zeul artelor, al muzicii și al luminii) și al celor Nouă Muze. Datorită acestei asocieri, muntele a devenit sinonim cu inspirația divină, poezia și cunoașterea. Termenul de „Parnas” a fost folosit ca o metaforă pentru lumea poeților, a geniului creator și a înaltei culturi. A fi „pe Parnas” însemna a atinge perfecțiunea artistică.

Mult mai târziu, la Paris, Cartierul MontParnasse a devenit inima avangardei artistice și intelectuale, începând cu anii 1920, perioadă în care marii artiști ai vremii au părăsit studiourile din Montmartre în căutarea unei atmosfere mai libere și mai ieftine pe Malul Stâng al Senei. Cunoscut în perioada interbelică drept epicentrul boemei pariziene, cartierul a atras pictori, sculptori, scriitori și filosofi din întreaga lume, transformând cafenelele locale în adevărate laboratoare de creație pentru curente precum suprarealismul și cubismul.

În același arondisment se află și Cimitirul MontParnasse,  al doilea ca mărime din oraș. Acolo sunt înmormântați și artiștii români Constantin Brâncuși, Emil Cioran și Eugen Ionescu, alături de alte celebrități precum Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir sau Charles Baudelaire. Cimitirul găzduiește una dintre versiunile cunoscutei sculpturi ”Sărutul” a lui Brâncuși.

Revenind în timpurile mitologice, piatra Omphalos nu arăta ca o rocă brută, ci ca un monument complex.

Caracteristicile ei vizuale erau impresionante:

•             Avea o formă de con rotunjit, ca o cupolă sau ca un fagure de miere, măsurând aproximativ 1,23 metri în înălțime și 0,92 metri în lățime.

•             Elementul cel mai frapant era relieful de pe suprafața sa. Marmura era complet sculptată pentru a imita o plasă groasă din fire de lână împletite ce simula fâșiile textile cu care preoții înfășurau piatra sacră în timpul ritualurilor antice.

•             Plasa originară era decorată cu pietre semiprețioase. În interiorul templului stăteau și cei doi vulturi de aur trimiși de Zeus pentru a marca centrul lumii, unde a fost amplasat monumentul.

•             Piatra era asezată la o înălțime amețitoare, pe o coloană de aproximativ 13 metri, realizată din marmură de Pentelic în jurul anilor 330–325 î.Hr. Baza sa imita frunze uriașe de acant (o plantă mediteraneană), dând impresia unei tulpini ce crește direct din pământ.

•             În vârful coloanei se aflau trei siluete feminine sculptate (de aproape 2 metri înălțime), DANSATOARELE, sprijinite spate în spate. Ele purtau tunici scurte, aveau brațele ridicate ca într-un dans ritualic și purtau pe cap coșuri sacre (kalathoi). Identitatea lor este încă dezbătută: unii istorici cred că ar fi nimfe, alții că ar fi Thriai, fecioare-albine cu darul profeției asociate cu Delfi, alții că ar fi fost fiicele regelui Cecrops I, fondatorul Atenei, descris în mituri ca fiind o ființă autoHTONĂ (născută direct din pământ), având jumătatea superioară a corpului de om și cea inferioară de șarpe.

•             Pe capetele celor trei dansatoare era așezat un trepied masiv (probabil din bronz), iar în interiorul sau deasupra lui stătea fixată copia monumentală a pietrei Omphalos, dominând vizual întregul sanctuar.

În timp ce versiunea de pe coloană era un monument public, piatra Omphalos originară se afla ascunsă în Adyton, camera secretă, subterană, din interiorul Templului lui Apollo.  Cuvântul adyton (în greaca veche: ἄδυτον) are o etimologie fascinantă care reflectă caracterul său secret și sacru. Din punct de vedere lingvistic, termenul înseamnă literal „locul în care nu se poate intra” sau „inviolabil”. Accesul în acea zonă era restricționat printr-o lege religioasă severă. Doar preoții inițiați sau oracolul (cum era Pythia la Delfi) aveau voie să pășească acolo.

În camera subterană se desfășurau ritualurile secrete prin:

•            Legătura spirituală creată: Grecii credeau că Omphalos nu era doar o piatră, ci un „baetylus” (o piatră însuflețită/sfântă) care funcționa ca o antenă cosmică. Ea permitea comunicarea directă între lumea pământeană, zei și lumea subpământeană (a morților și a titanilor).

•             Canalizarea vaporilor profetici: Conform unor studii istorice, piatra originală din interiorul templului ar fi fost gaurită sau goală pe interior. Se crede că prin această cavitate treceau vaporii halucinogeni (gaze naturale emise prin fisurile scoarței terestre) care o aduceau pe preoteasa Pythia în starea de transă.

•             Ritualul ungerii și îmbrăcării: În fiecare zi, preoții templului spălau piatra și o ungeau ritualic cu ulei de măsline. În timpul marilor festivități, piatra era „îmbrăcată” cu o plasă reală, țesută din lână virgină și decorată cu bijuterii (pe care sculptura din muzeu o imită în marmură).

•             Mormântul Șarpelui Python: Sub piatră se credea că este îngropat Python, SPIRITUL GEEI, șarpele ucis de Apollo. Ritualurile de la Omphalos aveau și rolul de a „ține legat” acest spirit antic al pământului, transformându-i energia haotică în răspunsuri profetice pentru pelerini.

Chiar înainte ca preoții sau Pythia să pășească în adyton, pe pereții holului de acces erau gravate celebrele maxime ale celor Șapte Înțelepți ai Greciei Antice:

•             „Cunoaște-te pe tine însuți” (Gnothi seauton)

•             „Nimic în exces” (Meden agan)

•             Litera misterioasă „E”, al cărei înțeles exact a rămas o enigmă intens dezbătută de filosofi.

Misterul literei „E” (sau Epsilonul Delfic) reprezintă una dintre cele mai fascinante preocupări filosofice și mistice ale lumii antice. Singura lucrare din antichitate care analizează în detaliu acest secret este eseul „Despre E-ul de la Delfi” (De E apud Delphos), scris de Plutarh. Acesta cunoștea subiectul din interior, fiind el însuși preot al lui Apollo la Delfi.

Conform lui Plutarh, când pelerinul intra în templu și vedea litera, el nu citea doar un caracter, ci îi adresa un salut zeului: „Tu ești!”. Era răspunsul omului la porunca zeului: zeul spunea „Cunoaște-te pe tine însuți” iar omul răspundea „Tu ești” (recunoscând zeul din EL).

Plutarh menționează că, de-a lungul istoriei, în templu au existat succesiv trei reprezentări fizice ale literei:

1.            Cea mai veche, realizată din lemn, dedicată colectiv de Cei Șapte Înțelepți.

2.            O replică din bronz, donată mai târziu de cetățenii Atenei.

3.            O versiune spectaculoasă din aur, oferită de împărăteasa Livia, soția primului împărat roman, Augustus.

Ridicarea pietrei Omphalos, simbol masculin ERECT, la rang de centru al pământului, de ”axis mundi”, conSACRA la Delfi trecerea de la (H)era MAtriarhatului la PAtriarhatul agresiv și dominator. Odată cu OMorârea spiritului Geei, PYthon și îngroparea lui sub templul oracular al lui Apollo, toată puterea pământului era conCENTRATĂ în mâinile zeilor olimpieni conduși de ZEUS.

Această poveste reamintește de versiunea hidusă a șarpelui Swarbhanu, care, prin tăierea capului a generat cele 2 corpuri de umbră asociate cu nodurile de destin: capul dragonului, la Nodul Nord și coada dragonului la Nodul Sud. Profețiile pe care preoteasa numită generic Pythia le făcea la Delfi desCIFRAU destinele omenești.

Numele Python este de obicei legat de verbul grecesc pythesthai (πύθεσθαι), care înseamnă „a putrezi”, deoarece monstrul a fost ucis de zeul Apollo, iar corpul său a fost lăsat să putrezească la soare. Însă într-o altă versiune, rădăcina pyth- este asociată cu „a întreba / a afla”, făcând referire la natura profetică a oracolului.

Totuși, într-un mod cu totul neconvențional, l-am putea traduce ca fiind ”sunetul” primordial (PYthon) sau frecvența originară a pământului, datorită faptului că, orice șarpe, reprezenta simbolic, arhetipal, mișcarea sinusoidală a energiei. TONul care face muzica. Din această perspectivă fiecare hartă astrală, fiecare HOROscop are propria sa muzică, pe care subconștientul o aude constant și o traduce prin modul în care manifestă realitatea personală!

Trecerea de la GEOcentrism la HELIOcentrism a fost astfel conSEMNATĂ în piatra OMphalos așezată în BURICUL pământului, la templul oracular al Soarelui de la Delfi!

Iar dacă pământul ar fi un CERC, în matematică, valoarea PI reprezintă raportul constant dintre circumferința (lungimea) oricărui cerc și diametrul său.

Indiferent cât de mic sau de mare este un cerc, dacă îi împarți lungimea exterioară la distanța de la o margine la alta prin centru (diametru), vei obține întotdeauna exact același număr: aproximativ 3,14159.

Acesta este un număr IRAȚIONAL, adică nu poate fi scris sub formă de fracție exactă. Partea sa zecimală este infinită și nu are secvențe de numere care să se repete. Cele mai folosite aproximări sunt 3,14 sau, ca fracție, 22/7. Primele cifre din șirul infinit al lui Pi sunt 3,14159265358979323846…

Și este considerat și un număr transcendent pentru că demonstrează matematic imposibilitatea rezolvării problemei antice numite „cuadratura cercului” folosind doar rigla și compasul.

Este fascinant să asociem  cifrele principale deduse din valoarea PI cu arcanele corespunzătoare din Tarot:

• 3, Împărăteasa, spațiul 3D
• 14, Temperanța, podul de curcubeu care face legătura între cer și pământ
• 22, Le Mat, călătorul de la finalul circuitului inițiatic
• 7, Șareta care stabilește direcția călătoriei
• Totalul de 3+14+22+7=46=10 ROATA Fortunei, soarta care guvernează creația

În acest fel formăm o suită de arcane care sintetizează în ea întregul traseu de evoluție a conștiinței în planul realității fizice: spiritul solar (7) coboară pe pământ (3), GHIDAT de mesagera ce conectează lumea zeilor de cea a oamenilor (14) și face călătoria înscrisă în HOROscop (10), în SCOPUL de a se iniția în tainele vieții în MATerie (22)!

Avem în față două zile cu potențial imens de transformare și impact emoțional puternic în luna Roții Fortunei X: 7.10 și chiar portalul sorții din 10.10.10 (10.10.2026/26+2=28/10), la luna nouă a Balanței pe Putere, când Roata se învârte într-o direcție surprinzăTOARE, (în)toarsă de Moire. Iar Șareta din 7 pregătește mișcarea dându-i o direcție clară. Atunci când nu ne mai opunem sorții, ne recâștigăm Puterea! Și ce ne face să ne opunem? Frica de schimbarea ce provoacă suferință.

În pomul zilei de 10 avem de 3 ori Roata la nivelul trunchiului și de 3 ori Judecata la nivelul vederii! Finalitatea de destin în ziua de 7, pe Nebun, ne dă curajul de a merge mai departe cu entuziasm, chiar și în condiții dificile de viață. Finalitatea de destin în ziua de 10, pe Șaretă, ne arată direcția dacă suntem capabili să ne-o asumăm cu inteligență, disCERNĂmânt și creativitate! Altfel, furtunile astrale vor CERNE, vrem nu vrem, grâul de neghină.

Crucea cosmică din data de 7.10 ne confruntă cu diferențele dintre planul social exterior și cel personal interior.

Ea ne accentuează dilemele existențiale:

Cine sunt în opoziție cu cine îmi doresc să fiu.

Ce vreau în opoziție cu ce vor CEILALȚI de la mine, cei pe care îi cunosc, din apropierea mea.

Pe dorință avem conjuncția exactă dintre Venus retrogradă cu Mercur în Scorpion, pe Spânzurat, la gradul Justiției (dreptatea) și minutele Arcanei fără nume XIII (transformarea), 8:13. Ea ce ne cere aJUSTarea dorințelor și transFORMArea lor în armonie cu valorile venusiene ale trecutului imemorial (frumusețe, iubire, bunăstare), pentru a desăvârși vindecarea ființei integrale începută în 2018 (Chiron la grad de urgență în Berbec, 29:14). Spânzuratul impune revizuirea dorințelor dintr-o perspectivă diferită de până acum, una mai puțin materialistă, mai puțin RAȚIOnală, mai intuitivă, mai spirituală, dezVĂLUITĂ printr-o profundă conectare interioară a inimii cu mintea.

Voința este activată de Marte în Leu, pe Șaretă. El ne poate aduce excese de personalitate în stabilirea direcției de evoluție, în opoziție cu Pluto în Vărsător care vine cu zdruncinături și răsturnări de opinie în planul social din jurul nostru.

”Eu știu mai bine care sunt nevoile mele și nu mă mai interesează ce credeți voi despre asta! Adevărul meu, intim și personal (Leul), primează în fața adevărului vostru colectiv conjunctural (Vărsătorul).” Numai că nu trebuie anunțat în gura mare în piața publică.

Degetul lui Dumnezeu continuă să apese pe realizarea HermAfroditului, în tot acest interval, pe întâlnirea dintre Venus și Mercur, invocând în interiorul nostru: iubirea universală, pacea relațională și comunicarea armonioasă. Cine nu poate să le mențină, mai ales în vremuri de război, cade de pe Roată în oceanul agitat de emoții tulburătoare. Corabia se răstoarnă dar catargul rămâne ancorat pe cei doi EROI care împreună PRIMesc puterea de a restabili echilibrul bazat pe acel adevăr personal.

Între 4-6.10.2026 nodurile de destin sunt din nou directe pentru 3 zile, așa că, avem ocazia să rescriem trecutul, observându-l cu atenție sporită: puterea Împăratului (4), înțelepciunea Papei (5) și bucuria Îndrăgostitului (6) ne furnizează tot combustibilul de care este nevoie.

… și astfel corabia ARGOnauților înaintează pe drumul ei, dincolo de valurile furtunoase!

VISUL lui CRONOS

Înainte de a merge mai departe cu istoria mitică, ar mai fi câteva eleMENTE de REAMINTIT:

• Geea l-a creat din Sine pe Uranus la începuturile Lumii. Dar, în acel sens, Geea nu reprezenta pământul ca element sau ca planetă ci ca SURSĂ a celor 4 elemente primordiale, apă, aer, foc, pământ care, prin desprinderea lui Uranus s-au separat în creație 2 câte 2, fiecare cu câte un element feminin și unul masculin: pământ (M) și apă (F) jos, aer (F) și foc (M) sus, astfel încât să fie echilibrat distribuite.
• Geea și Uranus, reuniți prin puterea de atracție a lui Eros au creat împreună forțele colosale ale naturii, dintre care unele monstruoase și legile universale reprezentate în principal de titani.
• Cronos, Titanul Timpului și frații lui au despărțit-o pe Geea de Uranus, pământul de cer și abia după aceea, Geea, eliberată de povara dureroasă a configurării universale a SPAȚIULUI și TIMPULUI, a născut în extaz generația de aur a primilor oameni.
• Deoarece, legea dreptății și cauzalității personificată de titanida Themis cerea ca fiecare faptă să fie compensată cu una la fel, de aceeași greutate, Cronos a fost preDESTINAT să fie detronat la rândul lui de către unul dintre copii.
• Generația de aur a fost ascunsă, ”acoperită”, de Geea după detronarea lui Cronos.
• Generația de argint, creată ARTIZANAL sub domnia lui Zeus a fost făurită de meșteșugari diferiți: olarul Prometeu a manufacturat la început bărbatul, fierarul Hephaistos a construit mai târziu femeia, ca un dar înșelător al zeilor, însă niciunul dintre ei nu a putut să le dea VIAȚĂ. Pentru înVIEREA oamenilor a fost nevoie de energia feminină a ATENEI.

ROLUL ÎNSUFLEȚITOR AL ATENEI. Athana, forma veche a numelui ei, are o origine enigmatică și ar putea face referire la ”Zeița Mamă”, „Mama Strămoșească”, ceea ce ne întoarce la o ipostază a Geei. Ca o speculație lingvistică ar mai putea semnifica și NEMURITOAREA, pornind de la conceptul de nemurire care la greci se numea ATHANAsia (a-fără, thana/tos-moarte). Spre deosebire de alte concepte abstracte care au fost personificate ca divinități minore (de exemplu, Thanatos – Moartea, Hypnos – Somnul sau Nemesis – Răzbunarea), Athanasia nu a primit chip, mituri proprii sau un cult în religia antică. Ea reprezenta pur și simplu calitatea supremă a zeilor olimpieni, numiți adesea ”athanatoi” (cei nemuritori).

În limba greacă, sufixul compus „-sia” (-σία, -sía) servește în principal la crearea de substantive abstracte FEMININE care exprimă o stare, o acțiune sau rezultatul unei acțiuni.

Spre exemplu:

• Anastasia (Ἀναστασία): format din ana- (sus) + stasis (stare/stâlp) + -ia → înviere (a sta drept).
• Fantasia (Φαντασία): format din verbul phantazo (a face vizibil) + -ia → procesul de a-ți imagina / imaginație.

• Anestezie (Anesthesia): an- (fără) + aisthesis (senzație) + -ia → starea de absență a durerii.
• Amnezie (Amnesia): a- (fără) + mnesis (memorie) + -ia → starea de pierdere a memoriei.
• Sinestezie (Synaesthesia): syn- (împreună) + aisthesis (senzație) + -ia → unirea simțurilor.

Deci toate aceste STĂRI SPECIALE DE CONȘTIINȚĂ sunt rezultate sub acțiunea energiei FEMININE.

Dar ce s-a întâmplat cu Cronos după căderea lui de la KÂRMA universului?

Deoarece Timpul personificat de Cronos este inerent spațiului și face parte din structura fundamentală a Universului, ca să-l stăpânească pe titan, Zeus a găsit soluția de a-l adormi. Zeii sunt dincolo de Timp, sunt arhetipurile eterne atemporale și nelocalizate dar viața se desfășoară între Spațiu și Timp. Țăranii români au o expresie interesantă: atunci când cineva întreabă despre distanțe ei răspund cu măsurarea lor în Timp. De exemplu ”la o oră de mers”.

Sfătuit de zeița primordială a Nopții (Nyx), Zeus a profitat de slăbiciunea tatălui său pentru dulciuri și l-a adormit pe Cronos îmbătându-l cu miere sălbatică, conform unei versiuni din scrierile orfice (tradiții mitologice alternative din Grecia Antică). Mierea simboliza puritatea Epocii de Aur guvernată de Cronos. Era considerată roua cerească picurată din stele pe flori, colectată de albine. Spre deosebire de vinul ce simboliza viața și noua ordine Dionisiacă, mierea era singura substanță destul de veche și de pură pentru a subjuga un titan din vechea ordine.

Preotesele zeiței Demetra și ale Persefonei purtau numele de Melissae (care înseamnă literal „Albine”). Ele trăiau în castitate, fiind considerate mesagere ale purității absolute, iar mierea pe care o colectau era folosită strict în cadrul ritualurilor secrete de purificare a templelor și a altarelor. Zadiile costumului popular al femeilor din Maramureș, în pereche, una în față și una în spate, prin alternanța cromatică de galben-negru amintesc la nivel vizual brut, de culorile insectei sacre – albina.

Abia după ce titanul a adormit, Zeus a putut să-l lege în lanțuri de adamantin (metal mitic, considerat cel mai dur și de neclintit material din univers) și să-l coboare în adâncurile lumii subterane (în Tartar sau, după unele variante, într-o peșteră secretă dintr-o insulă îndepărtată).

Filosofii antici au preluat acest mit și i-au oferit o interpretare spectaculoasă. În scrierile lui Plutarh (Despre fața Lunii), se spune că „somnul a fost conceput de Zeus ca un lanț pentru Cronos”.  Dacă ceilalți titani erau păziți de giganți, Cronos era păzit de propria sa minte adormită. Somnul îi amorțea natura titanică, violentă și impulsivă.

Deși trupul lui Cronos este inert, mintea sa nemuritoare continuă să funcționeze la un nivel divin superior. TIMPUL ADORMIT are constant vise profetice despre tot ceea ce urmează să se întâmple în univers, pentru că el conține întregul spațiu de potențiale.  

Tradiția spune că Zeus ar folosi aceste vise pentru a conduce lumea. Gândurile și profețiile care se nasc în somnul lui Cronos și se ridică din Tartar sub formă de oracole. Spiritele (daimonii) care îl înconjoară pe Cronos adormit îi ascultă șoaptele din somn și i le transmit lui Zeus pe muntele Olimp, ajutându-l pe regele zeilor să mențină ordinea cosmică.

În tradiția orfică, zeița primordială Nyx (Noaptea) joacă rolul de consilier suprem și profet al lui Zeus. Ea este singura divinitate pe care suveranul Olimpului o respectă profund și de care se teme. Din peștera ei sacră aflată la marginea cosmosului, Nyx îi dictează lui Zeus o serie de profeții și instrucțiuni precise, pas cu pas, pentru ca acesta să poată prelua și păstra conducerea universului.

Cea mai importantă și misterioasă profeție a lui NYX vine după ce Cronos este adormit. Zeus o întreabă: „Mamă, cum pot să fac ca toate lucrurile să fie una și totuși fiecare să-și păstreze locul său separat?”

Nyx îi oferă o soluție radicală: pentru a opri ciclul infinit al detronărilor tată-fiu, el trebuie să devină Cosmosul însuși. Răspunsul mamei a fost că trebuie să-l înghită pe Phanes – zeul creator primordial al luminii și al ordinii, cel care deținea sceptrul inițial, PRIMUL TATĂ! Prin acest act, tot ceea ce exista în univers (zeii, stelele, pământul, mările) urmau să intre în pântecele lui Zeus și EL ar fi fost „născut” din nou sub o nouă ordine perfectă, devenind stăpânul absolut al timpului și spațiului.

CINE ESTE PHANES?

Etimologia numelui Phanes (în greaca veche: Φάνης) este direct legată de lumină și manifestare. Numele său provine din verbele grecești phainō (φαίνω) și phanaō (φανάω), care se traduc prin „a aduce la lumină”, „a face să apară”, „a revela” sau „a străluci”. Oarecum asemănător cu șarpele Swarbhanu din mitologia hindusă care, prin tăierea capului, a generat nodurile de destin ale oMENIRII (NN capul și NS coada).

În bazorelieful de la Modena, care îl reprezintă pe AION PHANES, trupul lui este înfășurat într-un șarpe, din picioare până la cap!  Cuvântul aion provine din limba greacă veche, unde înseamnă „viață”, „forță vitală” sau „eră” sau „eternitate”. Filosofi precum Aristotel au legat etimologic aion de combinația aei on, care înseamnă „cel ce este întotdeauna” (de la aei = totdeauna + on = ființă).

În contextul cosmogoniei orfice, acest nume are o încărcătură simbolică profundă, reflectând statutul său de primă divinitate a creației:

Semnificația mitologică: „Cel care aduce lumina”

Phanes s-a născut din Oul Cosmic primordial. În momentul în care oul s-a spart, Phanes a țâșnit afară, devenind prima entitate vizibilă a universului. Înainte de el, cosmosul era cufundat în întuneric și haos. Prin apariția sa, Phanes a adus ordinea și materia la lumină, făcând ca restul creației să devină vizibilă. De aceea, în imnurile religioase antice el este numit adesea „Cel Strălucitor” sau „Cel care revelează”.

Conform Teogoniei lui Hesiod (opera de referință pentru geneza universului în mitologia greacă), primele 4 divinități primordiale (cunoscute și sub numele de Protogenoi) care au apărut din nimic sau au existat de la bun început sunt:

1.            Chaos (Haosul) : Personificarea vidului primordial, starea inițială de gol absolut și lipsă de formă din care a izvorât întreaga existență Chaos. Numele său provine din grecescul antic Khaos (χάος), care se traduce literal prin „prăpastie căscată” sau „gol imens”. Hesiod i-a atribuit trăsături materne, acționând ca o forță feminină care „naște” de una singură elemente precum Noaptea/Nyx sau Întunericul/Erebus, Ziua/Hemera și Lumina/Aether. Ulterior, în scrierile autorului roman Hyginus (Fabulae), Khaos este tratată direct ca o entitate feminină primordială, fiind numită ”zeița fără mituri”.

2.            Geea (Gaia) : SURSA primordială a VIEȚII, considerată mama ancestrală a tuturor zeilor, a Titanilor și a monștrilor și creatoarea legilor universale și a forțelor sălbatice ale naturii.

3.            Tartarus (Tartarul) : Personificarea abisului întunecat, cea mai adâncă și sumbră regiune a lumii subterane, situată cu mult sub tărâmul lui Hades.

4.            Eros : Personificarea iubirii și a forței generatoare, energia cosmică a atracției care a permis celorlalte zeități să se unească și să continue creația lumii. El s-a născut dintr-un ou depus de Nyx în sânul lui Erebus, după veacuri de incubație (Aristofan, ”Păsările”).

În această paradigmă, Phanes întrunește aspectele lui Eros, Hemera și Aether.

Epitetele lui Phanes (Nume alternative)

Fiind o divinitate androgină și totală a creației, Phanes îngloba toate forțele universului, motiv pentru care orficii îi atribuiau mai multe nume cu etimologii proprii:

• Protogonos (Πρωτογόνος): format din protos (primul) și gonos (născut/sămânță) → „Cel Prim Născut”.
• Eros (Ἔρος): însemnând „Dorință” sau „Iubire”, deoarece el a fost forța generatoare care a împins elementele universului să se unească pentru a crea viață.
• Metis (Μῆτιis): însemnând „Înțelepciune” sau „Gândire”, arătând că întreaga creație a apărut dintr-un plan MENTAL divin.
• Erikepaios (Ἠρικεπαῖος): un nume de origine orientală (probabil babiloniană sau ebraică), forța vitală, tradus prin „Putere” sau „Dătător de viață”.

Rădăcina numelui Phanes (phainō – a apărea/a străluci) a supraviețuit în limbile moderne prin intermediul multor cuvinte pe care le folosim uzual:

• Fantezie / Fantasmă: procesul prin care ceva ILUZORIU este făcut să răSARĂ în minte.
• Fenomen: ceva care se arată, care se desfășoară vizibil.
• Epifanie / Teofanie: arătarea sau manifestarea unei divinități (unde prefixul epi- înseamnă „peste” sau theo- înseamnă „zeu”, atașate aceleiași rădăcini).

În tradiția orfică, aspectul fizic al lui Phanes era de-a dreptul spectaculos (avea patru ochi, aripi de aur și capete de animale care îi ieșeau din corp).

Un fragment orfic celebru descrie plastic starea de unitate absolută a lui Zeus absorbind Universul:

„Astfel, atunci, el i-a înghițit pe toți [pe Phanes și creația sa], iar în pântecele lui Zeus s-au unit toate lucrurile: cerul strălucitor, marea adâncă și pământul glorios, zeii nemuritori și zeițele fecioare, tot ce a fost și tot ce va fi, toate s-au împletit în pântecele lui Zeus.”

Universul nu ar fi rămas dizolvat în interiorul lui. După ce ar fi asimilat forța ordonatoare a lui Phanes, Zeus ar fi început să „EXPIRE” sau să nască din nou toate lucrurile, dar sub o formă mult mai pură, mai bine structurată și guvernată de o dreptate divină eternă (Dike).

UNIVERSUL AR FI FOST ASTFEL RENĂSCUT!

Fiecare lucru și-ar fi reluat locul: Stelele, planetele, oamenii și zeii ar fi fost scoși la lumină, fiind însă conectați direct la mintea și voința lui. Prin acest act, Zeus ar fi rupt definitiv „blestemul” succesiunii violente (în care fiii își detronau tații: Uranus castrat de Cronos, Cronos detronat de Zeus). Devenind el însuși tatăl și originea tuturor lucrurilor recreate, nimeni nu l-ar mai fi putut detrona, deoarece totul ar fi făcut parte din el.

• Toate elementele naturii: Cerul cel larg (Uranus), pământul fertil (Geea), mările adânci (Pontus) și întreaga atmoSFERĂ (Aetherul).
• Toți zeii și generațiile anterioare: Atât titanii din vechea ordine, cât și zeii olimpieni.
• Trecutul, prezentul și viitorul: Întregul fir al timpului guvernat de Chronos ar fi fost resetat în interiorul său.

Zeus ar fi devenit Alfa și Omega, așa cum de altfel se autointitulează DumneZEUL din Biblia creștină. Prin procesul mistic din interiorul său, el ar fi încetat să mai fie doar un zeu antropomorf îndepărtat care stă pe un tron în Olimp aruncând cu fulgere și ar fi devenit o entitate PANteistă, aTOTputernică, OMNIprezentă și OMNIscientă.

Apocalipsa 1:8 VDC : „Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul”, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Cel Atotputernic.

FENOMENUL de absorbție a Universului de către Zeus și de concentrare a puterii în sine, DESCRIE ASTFEL în mod simbolic trecerea de la politeism la monoteism, în religiile Erei Peștilor: de la puterea zeilor la puterea unui TATĂ UNIC, autoritar și invincibil!

Cum ar fi dacă ZEUS, copleșit de responsabilitățile universale asumate (SATURN), pe care n-a putut în final să le gestioneze, ar fi obosit să mai fie SINGUR la conducerea ÎMPĂRĂȚIEI și s-ar reÎNTOARCE spre TATĂ, recunoscându-i rolul de înaintaș și reabilitându-l? Poate că asta ar semnifica revenirea la GENERAȚIA de AUR a umanității, guvernată de CRONOS, TIMPUL conștient de Sine, ca și atunci când Geea era fericită iar Afrodita, fiica cerului, Zeița frumuseții, BUNĂstării și iubirii, umbla pe PÂMĂNT, protejată de EROS și însoțită de hORE și GRAȚII. Asta ar putea deTERMINA REAMINTIREA EREI VĂRSĂTORULUI, patronată în astrologie de Saturn! Timpul care se trezește dintr-un coșmar prea îndelungat.

Și cine ar putea să-l trezească pe Cronos-Saturn? OMUL din vis care știe CINE este! ChrisAOR, Marele OM(ega) cu sabia de Aur, ieșit din TRUPUL Meduzei cuMINTE care împietrește inima! Numai că, dacă se trezește prea repede, pe nepregătite, uită ce a visat și o ia de la capăt.

Așa că, hai să mai dormim un pic, până CÂND va fi Timpul potrivit să îl trezim!…

CRONOS și URMAșii lui

”Cronos înghite viitorul pentru că viitorul amenință prezentul. A încercat să prevină ziua de mâine, înghițind ziua de mâine în sine. Aceasta ar putea fi una dintre cele mai geniale imagini din punct de vedere psihologic din întreaga mitologie. Cronos se teme de ceva ce încă nu s-a întâmplat, așa că încearcă să stăvilească viitorul înainte ca acesta să sosească.

Noi facem asta mereu.

Ne facem griji.

Repetăm ​​în minte conversații care nu au avut loc încă.

Ne imaginăm tot felul de dezastre posibile.

Încercăm să rezolvăm problemele lunii viitoare chiar în această seară.

Înghițim ziua de mâine.

Și apoi ne întrebăm de ce ne apasă atât de greu pe dinăuntru.

Viitorul sosește, totuși.

Iar Eremitul ne oferă o altă imagine a Timpului. El merge încet, purtând un felinar. Felinarul nu luminează întregul drum; luminează doar atât cât e nevoie pentru următorul pas.

Cred că aceasta ar putea fi una dintre cele mai profunde lecții ale Timpului. Rareori ni se dezvăluie întregul drum dintr-odată. Unele lucruri nu pot fi cunoscute mai devreme, pur și simplu pentru că noi ni le dorim mai devreme.” (Extras din Jurnalul lui Ion)

Așa că vom continua povestea creației de unde am lăsat-o…

După ce a devenit rege, Cronos s-a căsătorit cu sora sa, titanida Rhea. Totuși, Uranus și Geea îi preziseseră că va fi detronat, la rândul său, de către unul dintre copii. Pentru a împiedica profeția, titanul (tătânul) Timpului a recurs la un subterfugiu: înghițea fiecare copil imediat ce se năștea. Astfel a făcut cu Hestia, Demetra, Hera, Hades și Poseidon dar … nu i-a putut DIGERA!

Disperată că își pierde copiii, Rhea a complotat în secret cu Geea când a rămas însărcinată cu cel de-al șaselea fiu, Zeus. Ea a născut ascunsă într-o peșteră de pe insula Creta  iar lui Cronos i-a oferit în schimb o piatră înfășurată în scutece, pe care titanul a înghițit-o fără să își dea seama de înșelăciune.

Zeus a fost crescut cu laptele caprei Amaltheia. Numele ei are sensul de „Cea care hrănește și alină” sau „Zeița dătătoare de hrană” (theia). După ce a murit, din pielea ei a fost făcut scutul EGIDA, care se adapta perfect trupului și îl proteja pe Zeus și, mai apoi pe Atena. De acolo vine și expresia „sub egida …”.  Deși pare o coincidență grosieră, expresia idiomatică din limba română „a veni ca o mănușă” are aici un echivalent mitologic, datorită ideii de protecție mulată perfect pe nevoile cuiva.

În semn de recunoștință, Zeus a transformat-o pe Amaltheia în constelația Capricornului, care, culmea ironiei, în astrologie e patronată de însuși Saturn! Legătura reprezintă, într-adevăr, una dintre cele mai profunde și subtile glume cosmice ale mitologiei antice, cu adevărat capricorniană.

Cronos (Saturn) își înghițea copiii pentru a opri viitorul. Însă, Amaltheia îl hrănește pe Zeus cu laptele ei, oferindu-i energia și forța necesare pentru a crește și a-și detrona tatăl. Când Zeus o transformă pe Amaltheia în constelația Capricornului, în astrologie Saturn primește regența acestei zodii și este condamnat să patroneze veșnic tocmai simbolul care a dus la prăbușirea lui. Capra care l-a salvat pe cel care l-a ÎNVINS se află acum chiar în „casa” lui!

Capricornul are însă ca simbol ascuns Cornul Abundenței (Cornucopia). El atrage atenția că puterea și bogăția nu vin de la sine, ci sunt rezultatul unei perioade de criză, restricție și efort (caracteristici saturniene). Zeus a rupt cornul caprei din greșeală dar din acea ruptură a izvorât belșugul infinit.

De altfel, Saturn, supranumit și ”lordul karmei”, pe care nici EL nu a reușit să o evite, patronează Capricornul și pentru că această zodie reprezintă lecția grea a timpului și a disciplinei: întunericul, izolarea și asprimea (peștera) sunt teste necesare celui care vrea să devină rege în Olimp (muntele plin de lumină).

Cronos, „Bătrânul Înțelept” care aduce fiecăruia ceea ce merită, nu a putut distruge viitorul (Zeus), și, în consecință, a fost obligat să păstreze vie memoria ancestrală, susținând în zodia Capricornului însăși energia eliberării.

Toate aceste elemente simbolice sunt perfect ilustrate în arcana 16 din Tarotul de Marseille, Casa Dumnezeu: turnul întunecos în interior ascunde frumusețea exterioară revelată abia după ce o zguduire în apele Timpului (Typhon/taifun)  PRODUCE căderea C(O)RO(A)NEI Timpului și forțează eroii, FEMEIA și BĂRBATUL, să iasă afara.

După ce a crescut, Zeus s-a întors să-și confrunte tatăl. Folosindu-se de Metis, i-a dat lui Cronos o băutură magică preparată de ea (muștar, miere și sare) și l-a făcut să îi vomite pe ceilalți frați, care au ieșit teferi și mari din burta lui încăpătoare, gata înarmați și pregătiți de luptă. Frații zei au declanșat Titanomahia — un război cosmic de 10 ani la capătul căruia titanii au fost învinși și aruncați în Tartar (închisoarea subterană).

Povestea lui Cronos devine și în continuare una cu totul specială dar o voi dezvolta într-un capitol separat, pentru că merită o atenție deosebită.

În urma războiului, pământul a rămas pustiu, pentru că Geea, mama primordială, i-ar fi ”acoperit” pe primii oameni și i-ar fi transformat în spirite protectoare, numite DAIMONI. Cuvântul provine din rădăcina proto-indo-europeană ”da-” care înseamnă, EXACT ca în română, a împărți sau a distribui. Dă-i cezarului ce e al cezarului! Prin urmare, din punct de vedere literal, un daimon este „cel care împarte” sau „distribuitorul” (sorții și destinului).

Daimonii au devenit GARDienii nevăzuți ai muritorilor. Hesiod explică faptul că acești oameni din Generația de Aur colindă și astăzi pământul, fiind înveșmântați în ceață, adică ASCUNȘI! Supraveghează dreptatea, mergând printre oameni, observând faptele bune și rele și monitorizând respectarea legilor divine, începând cu legea primordială a iubirii, DRAGOstea. Sunt considerați binefăcători și protectori ai omenirii. De acolo provine și conceptul de „Eudaimonia”, fericirea ca stare de armonie cu propriul daimon. Înlocuirea de mai târziu a acestor concepte cu ”evanghelia”, ”satana” (Saturn) și ”demoni”, sub influența creștinismului și a textelor ebraice traduse în limba greacă (Septuaginta), reprezintă o alterare mai mult sau mai puțin intenționată a sensurilor.

După detronarea lui Cronos și câștigarea războiului împotriva Titanilor (taților), Zeus a devenit stăpânul absolut al Olimpului. Pământul era însă pustiu, așa că El le-a ordonat titanilor înțelepți care luptaseră de partea lui – Prometeu („Cel care gândește înainte”) și fratelui său, Epimeteu („Cel care gândește după”) – să populeze lumea cu ființe muritoare (ca să ofere supuși și fratelui său Hades, stăpânul lumii subterane).

Așa că OLARUL Prometeu a făcut bărbatul.  Procesul s-a desfășurat în câteva etape:

• Titanul a adunat țărână (lut/argilă) și apă, a frământat amestecul și a modelat trupul primului bărbat. Spre deosebire de animalele pe care le crease fratele său, Epimeteu, Prometeu a ales în mod deliberat ca omul să fie modelat după chipul și asemănarea zeilor. 
• Un detaliu esențial în creația lui Prometeu a fost postura. În timp ce toate animalele priveau în jos, spre pământ, Prometeu l-a proiectat pe bărbat să meargă drept, în poziție verticală. Acest lucru a făcut ca omul să poată privi cerul și stelele și să mențină legătura cu zeii superiori.
• Trupul de lut era perfect sculptat, dar inert. Atena, impresionată de măiestria și viziunea lui Prometeu, a suflat peste statuia de argilă, dăruindu-i suflet, rațiune și scânteia vieții. Astfel, primul bărbat a devenit o ființă conștientă și vie.

Din cauza lucrării lui Prometeu, în miturile creației, conceptul se schimbă radical: omul nu mai este o emanație naturală a mamei divine, ci devine o creație manufacturată din pământ și apă, profund dependentă de tehnologie și cunoaștere pentru a supraviețui.

Trecerea de la neamul de aur guvernat de Cronos la neamul de argint creat și guvernat sub conducerea lui Zeus a fost marcată de o prăbușire spirituală, morală și biologică a omenirii, continuată cu generații din ce în ce mai decăzute, până la oamenii vârstei de fier.

Dacă în Epoca de Aur oamenii erau considerați egali din punct de vedere spiritual și trăiau în deplină armonie cu natura și divinitatea, începând cu Prometeu, Omul a devenit un proiect individual al unui titan, olarul divin.

Pentru că s-a atașat de creația lui și oamenii erau mai slabi în comparație cu animalele, Prometeu a decis să-i ajute. L-a sfidat pe Zeus, furând focul din Olimp (inteligența și cunoașterea zeilor) și l-a dăruit bărbaților, care au început să evolueze, să își construiască case, să facă unelte și să devină independenți de zei.

Atunci Zeus a decis să se răzbune pentru că-i fusese încălcată autoritatea. El dorea o pedeapsă subtilă și de lungă durată. A vrut să ofere ceva care să pară un dar minunat, dar care să ascundă o distrugere lentă. Hesiod numește acest concept kalon kakon („un rău frumos”).

Așa că i-a ordonat FIERARULUI Hefaistos să modeleze o fecioară de o frumusețe uluitoare, asemănătoare zeițelor nemuritoare, pe care să o trimită pe pământul bărbaților, ca ispită. Fiecare zeu din Olimp a fost trimis să o înzestreze cu daruri (de unde și numele de Pandora,  „Cea cu toate darurile”), doar că darurile lor au fost cu două tăișuri, o parte bună și una rea. Deci așa-numita cutie a Pandorei era însuși trupul femeii.

Și din nou Atena a însuflețit-o pe Pandora!

Dar cine era Atena? Fiica titanidei Metis, zeița înțelepciunii și a lui Zeus, care fusese menită să își depășească tatăl în inteligență și să-i determine astfel detronarea! Ea a ieșit chiar din capul lui, după ce, crezând că poate fi mai viclean decât Cronos, acesta a înghițit-o direct pe mamă, păcălind-o să se transforme în muscă.

Sfârșitul vechilor zei olimpieni îl trăim deja, devreme ce, limitările religiilor monoteiste au condus Lumea spre ATE(N)ISM și ȘTIINȚĂ, prin rațiunea ce a devenit predominantă în procesele de gândire. Sămânța ateismului a fost adânc implantată în primii oameni ARTIZANALI și a dat roade.

Dacă trupul FEMEII ar reprezenta cutia care conținea toate durerile, tot el ar deține remediile și potențialul de vindecăre.

Pentru că, etimologia numelui Elpis, interpretat astăzi ca SPERANȚA dăruită de Hestia, zeița focului din vatră, care a rămas pe fundul cutiei, ar fi foarte diferită de ceea ce credem, provenind dintr-o rădăcină  -indo-europeană care însemna „a vrea”, „a dori” sau „a alege”: VIAȚA sau MOARTEA! Iar astrologia conSEMNEAZĂ același lucru prin casa a 8-a care este și casa dorințelor. Astfel că, DORINȚA înlocuită cu Speranța ne lipsește de puterea de MATerializare! Ea face diferența!

În această interpretare neortodoxă, ELPIS ca DORINȚĂ reprezintă o forță biologică și spirituală localizată în nucleul ființei noastre. Iar imaginea ei statuară ne arată o FLOARE prin care ne oferă simbolic (dar nu numai, având în vedere proprietățile florilor):

• Capacitate nelimitată de vindecare (Homeostazia), de regenerare perpetuă a corpului uman cu o ciclicitate de 7 ani. Celulele se regenerează, rănile se închid, iar sistemul imunitar veghează.
• Scânteia vieții menținută aprinsă (focul vetrei ce trebuie întreținut ca să nu se stingă niciodată). Pe fundul vasului, adânc îngropată sub straturile de durere fizică sau emoțională, rămâne mereu forța vitală, dorința instinctivă de supraviețuire, ca un potențial de a merge oricât de departe ne-am putea imagina!

Secretele ascunse în cutia Pandorei ar putea fi însăși SECREȚIILE ei: HORMONII!

Asocierea dintre hormoni și conceptul de „secreții ascunse” este extrem de precisă, atât din punct de vedere etimologic, cât și medical. În biologie, sistemul care produce acești mesageri chimici se numește sistemul endocrin, un termen care provine din limba greacă veche: „endon” (înăuntru / ascuns) și „krinein” (a secreta).

Cuvântul a fost propus în anul 1905 de fiziologul englez Ernest Starling și provine din grecescul „hormao” (ὁρμάω), care înseamnă „a pune în mișcare”, „a trezi”, „a stimula”.

Hormonii nu sunt altceva decât impulsuri moleculare care trezesc celulele la viață, dictându-le ce să facă.

De ce sunt numiți „secreții ascunse”?

• Sunt invizibili în acțiune. Călătoresc prin fluxul sangvin în cantități infinitezimale (măsurate adesea în nanograme), fiind imposibil de detectat fără analize de laborator specializate.
• Lucrează la distanță. O glandă ascunsă în creier (cum este hipofiza) poate secreta un hormon care călătorește prin tot corpul pentru a activa o altă glandă aflată deasupra rinichilor (suprarenalele) sau la nivelul organelor reproductive.
• Sunt „regizorii din umbră” ai vieții. Fără să fim conștienți de prezența lor, hormonii ne controlează în totalitate stările de spirit, ritmul somn-veghe, temperatura corpului, metabolismul, creșterea și modul în care reacționăm la frică sau stres.

Principalii „mesageri ascunși” și rolul lor secret

Fiecare hormon funcționează ca o cheie (AL)chimică unică care se potrivește doar la anumite „încuietori” (receptori) de pe celule:

• Melatonina (Ceasul Nopții, Hormonul tinereții): Secretată în întuneric de glanda pineală (localizată adânc în creier), ea îi spune corpului când este timpul să doarmă, ca să se regenereze.
• Adrenalina și Cortizolul (Scutul de Urgență): Produși de glandele suprarenale în momente de panică sau stres, acești hormoni opresc funcțiile neesențiale (cum ar fi digestia) și trimit tot sângele către mușchi și inimă pentru supraviețuire.
• Serotonina și Dopamina (Hormonii Fericirii): Deși acționează și ca neurotransmițători, aceste substanțe dictează nivelul nostru de satisfacție, motivație și liniște interioară.
• Insulina (Cheia Energiei): Produsă de pancreas, ea deschide „ușile” celulelor pentru ca glucoza din sânge să intre și să fie transformată în energie.
• Hormonii imunitari (Gardienii vieții). Secretați de timus, glanda inimii, au rol în apărarea organismului de boli și stimularea altor hormoni din alte glande (cum ar fi hormonul de creștere secretat de hipofiză).
• Hormonii sexuali (Agenții iubirii). Sunt secretați în principal de gonade (glandele sexuale), însă un rol secundar dar extrem de important revine glandelor suprarenale. Întregul proces este orchestrat de la nivelul creierului de către glanda hipofiză și hipotalamus.

Poate vi se pare că m-am îndepărtat de tema mitologică. Nicidecum! Pentru că, după cum se vede, miturile ne oferă și CHEILE ASCUNSE pentru menținerea și evoluția vieții.

CUTIA PANDOREI, nu este în SINE un blestem, așa cum pare de obicei, ci o RESURSĂ care ascunde și SECRETELE sau SECREȚIILE VIEȚII.

MERELE DE AUR

Miturile Greciei antice ne mai AMINTESC un lucru uluitor: primii oameni, generația de aur, Chryson Genos, au fost NĂSCUȚI direct din Geea, marea mamă, într-o stare de extaz, CHIAR ÎNAINTEA ZEILOR! Și au fost protejați de Cronos, titanul Timpului și inspirați de Afrodita, zeița frumuseții și a iubirii!

Să fi fost GEȚII (în greacă Getes, în latină Getae) urmașii lor? Dacă forma veche a numelui mamei primordiale de Ge (Gaea) înseamnă „pământ”, atunci Getai / Getae (Geții) s-ar traduce literal prin „oamenii pământului”, „băștinașii” sau „LOCalnicii”. Deși asocierea dintre Geți și Geea este considerată o etimologie populară sau o coincidență fonetică, din punct de vedere spiritual, geții venerau într-adevăr o versiune specifică a „Mamei Pământ”, ceea ce face ca paralela dintre cele două culturi să fie extrem de strânsă.

Bineînțeles că aceasta este o speculație lingvistică. Dar mai avem un aspect interesant: conexiunea dintre daci și dragon se materializează în cel mai faimos și spectaculos simbol al antichității noastre: stindardul de luptă numit Draco (sau Dracon). Acest obiect ISTORIC nu era un dragon în sensul clasic, ci o creatură hibridă unică: avea cap de lup cu gura deschisă și corp serpentiform de balaur. El îmbina două dintre cele mai puternice simboluri arhetipale ale lumii antice. Stindardul era realizat dintr-un cap din bronz sau argint prelungit cu un corp dintr-o pânză sau piele ușoară, de formă tubulară. Curentul de aer care trecea prin metalul capului genera un șuierat puternic, un urlet sinistru care imita sunetul lupilor. Cuvântul Draco (în latină) sau Drakon (în greacă) însemna inițial „șarpe mare” sau „monstru marin/balaur”.

S-a sugerat că termenul de „geți” (folosit preponderent de grecii din coloniile de la Marea Neagră) desemna populațiile care locuiau în zonele joase, de câmpie, de-a lungul Dunării de Jos. Prin contrast, termenul de „daci” făcea referire la cei din zonele muntoase și intracarpatice.

Geto-dacii erau descriși ca fiind blânzi, prietenoși, înțelepți, drepți și… se considerau nemuritori! Ei nu constituiau un neam de cuceritori dar se dovedeau viteji în luptă atunci când erau nevoiți să-și apere valorile și teritoriul (Herodot).

În folclorul românesc există o poveste înrudită cu aceste teme, unde confruntarea are loc între zmeii care furau merele de aur din grădina Împăratului  (3 la număr)  și un erou: ”Prâslea cel voinic”.

Basmul românesc păstrează, sub o formă accesibilă inclusiv copiilor, un mit străvechi: călătoria inițiatică pentru recuperarea și păstrarea cunoașterii ascunse (fetele de Împărat închise într-un palat) și a nemuririi (merele de aur). Coborând în lumea de dincolo, eroul își dovedește măiestria în fața forțelor conSTRÂNGĂTOARE ale z(m)eilor. Această structură a basmului are multe paralele cu mitul muncilor lui Heracles.

La întoarcerea din lumea de dincolo Prâslea a fost ajutat de o pasăre uriașă numită ”gheonoaia”, care are din nou rezonanțe fonetice cu Geea.

În plus, înrudirea fonetică, prin anagramare, dintre numele fiului cel mic al Împăratului, Prâslea cu pârleaz, în sensul de trecere strâmtă, este foarte semnificativă în contextul basmului, deoarece eroul chiar face o călătorie traversând hotarul dintre lumi și ”sare pârleazul destinului”. El păzește pomul cu mere de aur aflat la marginea grădinii împărătești (lângă gard/pârleaz) și este singurul care are curajul să coboare dincolo, pe Tărâmul Celălalt, prin gura unei prăpăstii.

Din punct de vedere simbolic, groapa sau prăpastia funcționează exact ca un pârleaz cosmic : o poartă inițiatică de acces între lumea oamenilor și lumea subterană a z(m)eilor. Acolo el salvează 3 fete de împărat. Drept răsplată, fiecare îi dăruiește câte un bici cu ajutorul căruia aduce la suprafață palatele subterane în care locuiau IELE, transFORMATE în MERE, cu toate bogățiile lor: primul e de aramă, al doilea de argint și ultimul de AUR!

În mod evident, aceste comori sunt în primul rând interioare, SUBCONȘTIENTE însă au un echivalent și în planul conștiinței exteriorizate.

Astfel, privit din înălțime, lanțul Carpaților, are o fomă de dragon și, în cadrul lui, Munții Apuseni sunt străbătuți de filoane de aur. Partea sa centrală și cea mai masivă (arcul Carpaților Orientali și Meridionali) imită perfect felul în care constelația Draco se încolăcește pe bolta cerească în jurul Polului Nord ceresc, între cele două Urse (Ursa Mare și Ursa Mică). În tradițiile românilor, se crede că 3 URSITOARE (Moire?) vin la la nașterea fiecărui copil și îi ȚES URSITA. De asemenea, există credința că strămoșii geto-d(r)aci (!) au ales stindardul Draco (cap de lup și corp de șarpe) tocmai pentru că formele Carpaților aminteau de trupul unui balaur uriaș adormit. În folclorul românesc, constelația Draco era denumită Balaurul sau Zmeul.

Când corelăm aceste elemente la nivel simbolic, Munții Apuseni ar putea reprezenta Grădina Hesperidelor sau a Împăratului, unde merele de aur ar fi filoanele metalului prețios, iar Dragonul Carpatic (Draco) ar fi gardianul mitologic simbolizat de Ladon, trimis să protejeze acel pământ sacru în fața invadatorilor.

Analizând firul narativ al poveștii, descoperim o structură mitologică perfectă:

•            Obiectele Sacre, Merele de aur: sunt vestigii ale Neamului de Aur. Ele se află în grădina împăratului.

•             Pomul: Este axa lumii care leagă pământul de cer și de lumea de dincolo de la rădăcinile lui, hrănit din seva unei lumi pure.

•             Eroul (Prâslea ce sare Pârleazul): datorită inteligenței și curajului său restabilește ordinea cosmică. Coborând pe Tărâmul Celălalt și învingând zmeii, el demonstrează că este demn să moștenească împărăția și să readucă valorile „Vârstei de Aur” (dreptatea, adevărul, amintirea binelui originar) într-o lume care tinde să cadă în întuneric.

Revenind la cultul zeiței din mitologia străveche a geto-dacilor ar mai fi de adăugat mărturia arheologică a tezaurului de la Pietroasa: ”Cloșca cu puii de aur”. Cloșca este un simbol evident al mamei ce-și ocrotește copiii.

Între obiectele inventariate se afla și un platou (patera) cu Marea Zeiță, ornat cu elemente de viță de vie. Motivele dionisiace ale ghirlandei cu vrejuri, frunze de viță și ciorchini de struguri apar în două zone cheie ale acestui vas liturgic de aur masiv:

1.            o amplă ghirlandă ornamentală, ca un șarpe încadra marginea exterioară a platoului și scena din interior cu 16 personaje mitologice.

2.            Pe tronul zeiței, acolo unde era așezată statueta tridimensională a divinității de pe fundul vasului. Marginile sunt împodobite cu o coardă fină de viță de vie gravată.

În cartea sa, „Zeițele. Mistere ale femininului divin”, Joseph Campbell consideră patera de aur din Tezaurul de la Pietroasa o punte extraordinară între Misterele din Eleusis, cultele dionisiace și miturile medievale ale Sfântului Graal.

Citez:

”În centru stă zeița Demeter pe coșul misteriilor și în mână are cupa ce poate fi interpretată ca Graalul sau potirul cu sângele lui Dionysus și  semnul viței de vie.”

Faptul că întregul platou de aur și tronul zeiței sunt decorate cu vrejuri de viță de vie și ciorchini de struguri susține puternic interpretarea lui Campbell:

• Vinul ca mister divin: În teologia antică, vinul era considerat „sângele lui Dionysus” (zeul vegetației, al extazului și al renașterii).
• Atunci când lichidul sacru era turnat în cupa lui Demeter, se realiza o nuntă mistică, alchimică, a elementelor naturii: misterul feminin reprezentat de Demeter cu misterul masculin, vinul/focul spiritual, reprezentat de Dionysus.

În alchimia sexuală antică, unirea fluidelor masculine (samânța) cu cele feminine (sângele menstrual) era considerată o fuziune a contrariilor cosmice (Soarele și Luna, Focul și Apa). Acest amestec era numit simbolic „Elixirul Vieții” sau „Vinul Roșu”.

Campbell demonstrează că Patera de la Pietroasa este o capodoperă a sincretismului religios. Deși se crede că ar fi fost îngropat de un popor germanic (goții),vasul păstrează intactă memoria celor mai vechi ritualuri inițiatice ale omenirii (misterele dionisiace integrate mai apoi în cele Eleusine). El ne prezintă arhetipul feminin divin pe care îl vedem și în arcana III a Împărătesei din Tarotul de Marseille: o mamă universală (Demeter/ca ipostază mai târzie a Afroditei), ce deține potirul vieții (Graalul) hrănit din seva eternă a naturii (vița de vie).

Și ca o ultimă remarcă, în Tarotul de Marseille, în arcana 17, pe malul râului Timpului, sinuos ca un șarpe, ni se arată un pom cu frunze portocalii, în culoarea Apusului iar între frunzele lui, sunt ascunse 4 mere de aur.  În vârful lui se așează din zbor o pasăre neagră, supradimensionată (gheonoaia?), ce pare că apucă în ghearele ei ultimul măr.

Iar în Apuseni, Valea Arieșului, ”râul de AUR”, traversează sinuos „Patrulaterul Aurifer”, bazinul ce cuprinde zone miniere celebre precum Roșia Montană, Bucium sau Baia de Arieș.

„Avem o singură poveste. Toate romanele, toată poezia se clădesc pe lupta nesfârșită dintre bine și rău dinlăuntrul nostru. Și îmi vine în minte că răul trebuie să reapară neîncetat, în vreme ce binele — virtutea — este nemuritor.” (”La răsărit de Eden”, John Steinbeck)

EROS și AFRODITA

Afrodita ERA perla prețioasă a C(O)RO(A)NEI împărăției tatălui Cronos în Timpul EreMitic al neamului de aur (Chryson Genos).

Zeița frumuseții și a iubirii era adesea supranumită „Cea de Aur” (Afrodita Hrisea) datorită strălucirii și perfecțiunii sale. În antichitate, aurul simboliza nemurirea, ca atribut al divinității.

Potrivit miturilor antice (Hesiod), Afrodita s-ar fi născut din spuma mării (aphros) în apropierea insulei Cipru. A apărut plutind pe o SCOICĂ sidefată, pe valurile oceanului, până la țărm. Scoica a devenit astfel unul dintre simbolurile sale sacre fundamentale și o regăsim ca marcaj (scoica pelerinului) în cunoscutul pelerinaj al iubirii, supranumit Il Camino (drumul), al cărui traseu nu se oprea în trecut la Santiago de Compostella ci ducea până la FinisTerre, până la Capătul Lumii.

Liniile geometrice ale scoicii Afroditei radiază precum razele soarelui care răsare sau apune în mare și converg într-un singur punct, reprezentat în Tarotul de Marseille de arcana Lumii, cu numărul 21, ca finalitate a unei călătorii inițiatice spre DRAGOstea.

De acolo s-ar putea să provină, în CHEIE ezoterică – cea pe care o vedem în mâna Eremitului, cu care ține lămpașul și care desenează subtil în PALMA lui, un trup de femeie de la talie în jos – expresia ”Toate drumurile duc la Roma”, unde Roma citit invers se transformă în Amor!  

Există o conexiune profundă între dinamica drumului spre Compostella (câmpul de sub MAREA STEA … a iubirii) și legăturile romantice, de iubire care se nasc în timpul sau în urma pelerinajului. Se spune că găsirea sufletului pereche ar fi un fenomen real și surprinzător de frecvent, ca dar al Afroditei pentru pelerinii merituoși, ce reușeșc să depășească toate înCERCările la care sunt supuși.

Dar, iubirea adevărată (reprezentată de zeiță) se naște doar din apele limpezi ale propriei transformări interioare, așa că, nu poți găsi un suflet pereche până când nu îți regăsești propriul suflet. Abia atunci când un OM devine complet liber și împăcat cu sine, se transFORMĂ într-un „magnet” pentru o altă energie similară.

În Tarotul de Marseille această integrare a adevărului personal, dezbrăcat de orice mască sau ascunzișuri, este reprezentat de femeia goală din arcana XVII, ce stă pe un camp, sub cerul dominat de o STEA proeminentă (Compostella), care arată direcțiile cardinale. Îmi place să numesc această arcană Raiul, din franceză Le Toille, care are mai multe conotații subtile:

Iar pentru că direcțiile cardinale sunt reprezentate de cei 4 titani care au colaborat la castrarea cerului, putem presupune că, acea stea strălucitoare din centrul arcanei, ar fi POLARIS. Din perspectivă mitologică, ar face referire la titanida Phoebe, ”cea strălucitoare”, lumina intelectului și ghidul călătorilor pe MaRhea învolburată. Ea era soția titanului Coeus, asociat cu Steaua Regulus, gardianul Nordului, steaua legii.

Polaris a fost supranumită în vechime și Rosa Stelelor iar lumina ei nocturnă, nemișcată de milenii pe cerul nopții, arată fără greș Nordul! Și aici cele 2 simboluri, Polaris și Afrodita, se întâlnesc pentru că planeta asociată Afroditei în astrologie este Venus. Se știe că, atunci când este privită de pe Pământ (din perspectivă geocentrică), mișcarea planetei Venus pe cer desenează un model geometric perfect în formă de floare cu 5 petale (pentagrama) pe parcursul unui ciclu de 8 ani. Roza lui Venus! Această structură florală cerească a influențat direct modul în care popoarele antice au conceput diagramele stelare de orientare. Când navigatorii din vechime au creat primele hărți maritime, au adaptat această stea cu 8 colțuri pentru a marca cele 8 vânturi principale din Mediterană (Boreas, Zephyrus etc.). Astfel, „Roza Stelelor” a devenit „Roza Vânturilor”.

Revenind la mitul străvechi al nașterii Afroditei, cine o întâmpină și o primește pe zeiță, imediat ce ajunge la țărmul visat?

EROS, forța primordială cea mai bătrână din Univers, primul născut din oul depus de Erebus în sânul întunericului Nyx (Aristofan), focul înaripat de la miezul noptii, energia primului SORE, care exprimă principiul cosmic de coeziune. El își asumă rolul de protector și ghid al Afrodiei în Lumea proaspăt creată.

Până la nașterea Afroditei, Eros acționa ca o forță brută care împingea elementele naturii să se unească (ca atunci când Geea s-a unit cu Uranus). Când a apărut Afrodita, Eros a găsit în ea forma perfectă, idealul estetic prin care această atracție universală putea deveni armonie, grație, cultură și înțelepciune. Însoțind-o pe Afrodita din prima secundă, Eros a ajutat la stabilirea „puterii și a sorții” pe care zeița urma să le aibă printre oameni și zei.

Dacă Eros a primit-o pe Afrodita și a înzestrat-o cu forța de atracție, cele 3 Hore, simboluri TEMPOrale, forțele primordiale ale naturii, au fost cele care au transformat-o într-un ideal cultural, oferindu-i zeiței atributele feminității seducătoare. Au îmbrăcat-o în haine nemuritoare, țesute cu parfumuri de flori, i-au pus coroană și podoabe din aur și pietre prețioase.

Împodobirea Afroditei de către Hore simbolizează faptul că frumusețea și dragostea au nevoie de timpul potrivit și de ordine pentru a înflori. De fiecare dată când Afrodita se plimba pe pământ în Epoca de Aur, Horele o însoțeau făcând ca florile să răsară instantaneu sub pașii ei, menținând o primăvară eternă.

Din alaiul ei mai făceau parte și cele 3 grații:

• Aglaia (Splendoarea). Personifica strălucirea estetică, frumusețea fizică orbitoare și gloria podoabelor.
• Thalia (Voia Bună / Înflorirea). Reprezenta belșugul vieții, prospețimea tineretii și bucuria sărbătorilor.
• Euphrosyne (Bucuria / Încântarea). Simboliza seninătatea sufletească, râsul curat, dansul și plăcerile împărtășite.

Afrodita este ilustrată în Tarotul de Marseille în misterul cu numărul 3, fiind ea însăși o personificare a spațiului în care se întâlnesc cele 3 dimensiuni ale creației: MATerie (pământ și apă/trup), spirit (foc/aur), suflet (aer/flori). În arcana ei se poate observa și scoica de aur de sub mâna cu care ține sceptrul de Împărăteasă.

Sosirea Afroditei în împărăția tatălui Cronos, deși ca urmare a unui act violent de castrare, a bucurat SUFLETUL GEEI cu iubire, însuflețind întreaga LUME a LUMINII.

CONCLUZII

Temele legate de mitul Afroditei sunt foarte semnificative în ce privește binecuvântările dar și provocările iubirii.

• Amor : a-fără, mor-moarte.
• Grațiile, însoțitoarele Afroditei : splendoarea, înflorirea, bucuria.
• Horele : ordinea, dreptatea, pacea, ce determină timpul potrivit pentru orice acțiune.
• Rosa Stelelor : trandafirul, floarea cu spini a Afroditei, simbolul ce reunește frumusețea iubirii cu capcanele suferințelor din iubire (posesivitate, gelozie, dorința de răzbunare).
• Regulus, steaua legii (iubirii), gardianul Nordului și Polaris, steaua Nordului, lumina ce călăuzește călătorii pe marea furtunoasă, prin apele emoționale periculoase ale EREI PEȘTILOR, reprezentate în Tarotul de Marseille în arcana sorții, Roata Fortunei X. Nodul Nord în astrologie reprezintă împlinirea destinului.

Din aceste perspective structura cuvântului românesc DragoSTEA devine fascinantă prin subtilitățile ei : steaua dragonului! Și avem în mitologia greacă un dragon cu totul special, între ceilalți monștri zămisliți direct din Geea, mama primordială a pământului: LADON. El era gardianul merelor de aur ale nemuririi din grădina hesperidelor, nimfele înserării. Avea 100 de capete și mii de ochi pe tot trupul, nu dormea niciodată și putea vorbi cu o sută de voci diferite pentru a înfricoșa orice intrus. În antichitate, de multe ori șerpii în formă de dragon erau desemnați în roluri de paznici ai comorilor. Însuși termenul provine din grecescul drakein, care înseamnă „a vedea clar” sau „a veghea”.

Orice șarpe făcea referire la un curs energetic, cel mai frecvent de apă. În ezoterism, ocultism și alchimie, apa este considerată PRIMA MATERIA, dintre cele patru elemente primordiale, SURSA (supa primordială și solventul universal), fiind simbolul suprem al fluidității, intuiției, emoțiilor. În general, arată modul de manifestare a energiei feminine, „Apele de la Începutul Lumii”. Ea nu reprezintă doar lichidul fizic, ci și substanța subtilă a lumii interioare (psihicul și subconștientul) și forța pasivă, receptivă, NOCTURNĂ a Universului. Tot ceea ce este solid și structurat a apărut dintr-un flux fluid și infinit adaptabil, care poate fi accesat pentru transformare interioară. Numele ei românesc, APA, este un palindrom, aratând oglinda perfectă, RECIPROCĂ, dintre apele de sus și cele de jos, dintre cer și pământ.

Etimologia numelui Ladon este obscură. Este cel mai probabil un termen pre-elen antic folosit inițial pentru a descrie un curs de apă șerpuitor și rapid, transferat ulterior dragonului mitologic ce se încolăcea în jurul pOMului cu mere de aur. Iar pomul în sine, în sens astrologic era reprezentat de POLARIS, supranumită și ”axis mundi”, axa lumii, simbol al înțelepciunii strălucitoare cu putere de călăuzire.

Unele surse îl asociază speculativ cu rădăcini care sugerează ideea de „alunecos” sau „uleios” (ládos), făcând trimitere la pielea unui șarpe uriaș. Alții sugerează o legătură simbolică la nivel semantic cu ideea de „ascuns” sau „secret”, făcând referire la rolul său de tăinuitor și protector al merelor nemuririi. Toate aceste indicii ar putea face referire și la energia sexuală a șarpelui interior, numit la hinduși ”kundalini”. Numai că, în această interpretare, mitologia greacă sugerează că EL ar trebui adormit pentru ca eroul să poată dobândi mărul de aur (Heracles).

În textele antice, monstrul care păzea merele de aur din Grădina Hesperidelor era numit cel mai adesea simplu óphis (șarpe) sau drákōn (dragon). În plan ceresc, Ladon simboliza constelația Draco, reprezentată încolăcită în jurul Polului Nord (POLARIS), ca o reflectare astrală a modului în care el stătea încolăcit în jurul pomului cu mere de aur.

Toate aceste simboluri descriu rigorile LEGII iubirii, așa cum era ea reprezentată arhetipal de Afrodita și felul în care condiționează și determină durata și calitatea vieții în planul terestru tridimensional, inclusiv interDICȚIA sau accesul la DARUL nemuririi, oferit de zei Eroilor care reușesc să îndeplinească toate muncile pe drumul lor inițiatic. Probabil în număr de 21, așa cum arată arcanele din Tarotul de Marseille, asociate însă cu doar 12 domenii în casele HOROscopului (Heracles). Astfel se creează și o oglindă numerologică între 12:21, care arată că, undeva pe parcursul acestui traseu, se produce o răsturnare de mentalitate cu 180 de grade.  

”Există mai multe feluri de iubire. Unul dintre ele este o manifestare egoistă, meschină și avidă, ce folosește iubirea pentru a-și hrăni propria importanță. Acesta este tipul de iubire urât și paralizant.

Celălalt fel este o revărsare a tot ce e bun în tine — a bunătății, a considerației și a respectului; nu doar a respectului social, manifestat prin bunele maniere, ci a acelui respect mai profund, care înseamnă să recunoști în celălalt o ființă unică și valoroasă.

Primul fel te poate îmbolnăvi, te poate face meschin și slab, în ​​timp ce al doilea poate scoate la iveală în tine o forță, un curaj, o bunătate și chiar o înțelepciune pe care nu știai că le ai.” (”La Răsărit de Eden”, John Steinbeck)