Mă gândesc la arcana numită L’Amoureux.
Tot cad în capcana de a o numi „Îndrăgostiții”, dar nu este așa.
Ea este:
Îndrăgostitul.
La singular.
Acest lucru schimbă întreaga structură a cărții.
Când o numesc „Îndrăgostiții”, sunt tentat să privesc în exterior. Privesc spre relații. Privesc spre parteneri. Privesc spre căsnicie, conflict, parenting, spre Clara, Karina, mama mea, spre persoana iubită, spre celălalt. Privesc figurile vizibile din jurul meu și cred că arcana este despre ceea ce se întâmplă între oameni.
Dar dacă arcana este Îndrăgostitul, atunci ea nu este în primul rând despre relație. Este despre cel care iubește. Este despre condiția interioară a Îndrăgostitului.
Întreaga poveste a cărții s-ar putea să fie una internă.
Oamenii și lumea exterioară sunt oglinzi. Ei arată interiorul. Ei nu creează interiorul. Nu pot schimba oglinda certându-mă cu ea. Nu pot repara reflexia forțând sticla să se comporte diferit. Pot afecta doar lumea interioară pe care oglinda mi-o reflectă înapoi.
Așadar, poate că instrucțiunea din scrierea mea anterioară nu a fost de fapt:
Repară Îndrăgostiții.
Poate că instrucțiunea mai profundă a fost:
Repară Îndrăgostitul.
Repară-l pe cel ce iubește.
Repară-l pe cel care este divizat.
Repară-l pe cel care a pierdut-o pe Psyche.
Asta mă aduce înapoi la arcană și la conversația mea cu mama de zilele trecute. Ea mi-a explicat cartea într-o lumină nouă, iar acest lucru rezonează cu mine la un nivel profund.
Jos, se află trei figuri.
În lectura pe care mi-a oferit-o mama, bărbatul din mijloc este Împăratul, 4. El este structura. El este corpul vertical al Îndrăgostitului. El este mediul prin care acțiunea se poate petrece. El nu este neapărat stăpânul situației. El este locul unde forțele se întâlnesc. El este trupul care trebuie să poarte consecința.
Femeia de o parte este Împărăteasa, 3. Ea este inima, câmpul generator, forța feminină vie. Ea este puterea creației, a afecțiunii, a creșterii și a întrupării.
Femeia de cealaltă parte este Hekate, 18. Ea este mintea, intuiția și torța. Ea nu reprezintă gândirea obișnuită. Ea este calea ascunsă a minții, inteligența pragului, cea care vede în întuneric și luminează calea prin incertitudine.
Așadar, jos, ecuația este:
4 + 3 + 18 = 25
Împăratul, Împărăteasa și Hekate produc 25, care se reduce la 7, Faetonul (Le Chariot), Apollo.
Deci partea inferioară a cărții nu este statică. Ea creează direcție, sau, mai exact, creează acțiune. Este locul unde construcția capătă formă. Împăratul oferă structura, Împărăteasa oferă inima, iar Hekate oferă torța. Împreună, ei îl produc pe Apollo, Faetonul, posibilitatea mișcării.
Asta înseamnă că Îndrăgostitul de jos nu este pur și simplu confuz între două figuri exterioare. El este locul unde structura, inima și cunoașterea ascunsă încearcă să devină acțiune.
Întrebarea nu este doar: pe cine alege?
Întrebarea mai profundă este:
Poate Îndrăgostitul să devină un vas destul de clar pentru ca acțiunea să se petreacă corect?
Dacă Împăratul este rigid, acțiunea devine control.
Dacă Împărăteasa este rănită, acțiunea devine foame.
Dacă Hekate este ignorată, acțiunea devine oarbă.
Dar dacă cei trei sunt aliniați, Îndrăgostitul nu doar alege. Îndrăgostitul se mișcă.
Îndrăgostitul devine Faetonul.
Îndrăgostitul de jos este făcut din structură, inimă și minte. Când aceștia trei stau împreună, creează mișcare. Îl creează pe Apollo. Creează Faetonul.
Asta îmi spune că Îndrăgostitul nu este doar confuz. Îndrăgostitul este mișcat. Diviziunea interioară creează o direcție. Întrebarea este dacă acea direcție vine din aliniere sau din proiecție.
Sus, se află o altă triadă.
Este tânărul Eros cu arcul și săgeata. Mama mea l-a văzut ca fiind Helios, 1, primul soare, scânteia originală.
În spatele lui sau lângă el se află craniul alb. În această lectură, craniul poartă numărul 13, structura muritoare, forma osoasă, semnul că soarele a intrat în trup și în moarte.
În spatele tuturor se află Soarele însuși, 19, Hyperion, iluminarea.
Așadar, sus, ecuația este:
1 + 13 + 19 = 33
Helios, mortalitatea și Soarele îl produc pe 33, L’Amoureux.
Acest lucru este remarcabil.
Jos, cele trei figuri produc 25, Faetonul.
Sus, cele trei figuri produc 33, Îndrăgostitul.
Precum jos, așa și sus.
Jos, aranjamentul uman creează direcția.
Sus, aranjamentul solar îl creează pe Îndrăgostit.
Apoi cele două sunt adunate:
33 + 25 = 58
5 + 8 = 13
Îndrăgostitul și Faetonul îl produc pe Hades.
Asta confirmă ceva ce bănuiam de ceva vreme. L’Amoureux este o arcană a lumii de dincolo. Nu pentru că iubirea ar fi întunecată în sensul obișnuit, ci pentru că iubirea face ca nemuritorul să intre în mortalitate. Iubirea face soarele să intre în trup. Iubirea face spiritul să coboare în carne. Iubirea face sufletul vulnerabil la pierdere.
Îndrăgostitul nu alege pur și simplu iubirea.
Îndrăgostitul intră în Hades.
Poate că asta înseamnă să fii muritor.
A fi muritor înseamnă a cădea în condiția în care Psyche poate fi pierdută.
Numele Îndrăgostitul aproape că îl implică pe Eros. Este ca și cum arcana nu este doar despre un om lovit de Eros. S-ar putea să fie despre Eros însuși. Despre iubirea însăși intrând în condiția umană.
Dar majoritatea lucrurilor în lumea noastră sunt cu susul în jos.
Eros nu face excepție.
Dacă întorc numele Eros, obțin:
EROS
SORE (în engleză: rană/durere)
O sore este o rană.
În limba română, cuvântul soare înseamnă soare. Așadar, deși sore și soare nu au aceeași etimologie literală, ele stau simbolic una lângă alta. Cuvântul englezesc sore vine dintr-o rădăcină veche a durerii, rănii și jalei. Cuvântul românesc soare vine din latinescul sol.
Deci Eros inversat devine sore (rană).
Rana (Sore) se deschide către Soare.
Rana se deschide către Soare.
Asta mă aduce din nou la aceeași teorie.
Soarele devine muritor.
Soarele nemuritor intră în carne și devine rană. Lumina divină coboară în trup și descoperă durerea. Eros nu mai este doar zeul care îi rănește pe alții cu săgeți. Eros însuși devine rănit de condiția de muritor.
Asta se potrivește cu mitul lui Eros și Psyche.
Psyche înseamnă suflet. Eros o iubește pe Psyche, dar o pierde. Pierderea are loc prin taină, neîncredere, vedere interzisă, dor și incapacitatea de a păstra iubirea fără a o viola. Psyche vrea să știe. Vrea să vadă chipul ascuns. Aprinde lampa. Uleiul cade. Eros este rănit. El zboară departe.
Aceasta este căderea.
Sufletul este pierdut.
Dar povestea nu se termină aici. Psyche trebuie să treacă prin muncile Afroditei. Acest lucru este important. Afrodita deține cheile. Eros poate purta săgeata, dar Afrodita guvernează câmpul. Dorința singură nu poate restaura sufletul. Sufletul trebuie să treacă prin încercări.
Asta mă face să privesc din nou spre tânărul Eros din carte. El îndreaptă săgeata albă spre bărbat, dar nu se uită direct la el. El privește spre femeia cu cele patru flori pe cap, aproape ca și cum i-ar cere permisiunea.
Aceasta nu este o săgeată trimisă la întâmplare.
Eros are arma, dar Afrodita are autoritatea.
Săgeata îl poate lovi pe Îndrăgostit, dar recuperarea lui Psyche necesită permisiune, încercare și transformare. Îndrăgostitul nu poate pur și simplu să-și dorească sufletul înapoi. El trebuie să treacă prin munca necesară.
Femeia cu cele patru flori devine foarte interesantă aici. Patru este Împăratul. Patru este structura, legea, autoritatea, poarta. Florile îndulcesc numărul, dar nu îi elimină forța. O figură feminină care poartă patru flori s-ar putea să fie cea care deține legea iubirii. Ea poate fi Afrodita sub forma păzitorului porții. Ea poate fi cea pe care Eros trebuie să o consulte înainte ca săgeata să fie eliberată.
Așadar, arcana poate arăta momentul de dinaintea săgeții, sau momentul săgeții, dar ea conține totodată întreaga poveste a ceea ce urmează.
Îndrăgostitul este lovit.
Îndrăgostitul cade.
Îndrăgostitul o pierde pe Psyche.
Îndrăgostitul trebuie să recupereze sufletul.
Aici nu este vorba despre alți oameni. Alți oameni dezvăluie rana. Alți oameni activează câmpul. Alți oameni apar ca oglinzi. Dar munca este internă.
Dacă cred că Psyche este în afara mea, sunt pierdut.
Voi încerca să fac o altă persoană să-mi poarte sufletul. Voi cere oglinzii să se schimbe. Voi confunda iubirea cu recuperarea. Voi confunda dorința cu întregirea. Voi spera că altcineva mă va întoarce la mine însumi.
Este interesant să ne gândim la lucrurile pe care le spunem iubiților și copiilor noștri.
Tu ești sufletul meu.
Ești inima mea.
Sunt lucruri frumoase de spus. Vin din iubire. Vin din tandrețe. Vin din sentimentul că o altă persoană a deschis ceva sacru în noi. Dar, structural, sunt totodată periculoase dacă le iau literal.
Pentru că atunci încep să o plasez pe Psyche în afara mea.
Încep să cred că sufletul meu trăiește în cel iubit. Încep să cred că inima mea trăiește în copil. Încep să cred că, dacă ei sunt aproape, sunt întreg, iar dacă se îndepărtează, sunt frânt. Încep să cer unei alte persoane să poarte ceea ce îmi aparține mie, în interior.
Dar Psyche nu este afară.
Psyche este sufletul.
Cel iubit o poate revela.
Copilul o poate revela.
Conflictul o poate revela.
Oglinda poate arăta unde lipsește ea.
Dar recuperarea trebuie să aibă loc în interiorul Îndrăgostitului.
Asta nu face iubirea mai mică. O face mai curată. Cel iubit nu este mai puțin sacru pentru că nu este sufletul meu. Copilul nu este mai puțin prețios pentru că nu este inima mea. De fapt, ei devin mai liberi. Nu le mai cer să poarte povara de a fi partea care îmi lipsește mie.
Ei pot fi ei înșiși.
Oglinda poate fi oglindă.
Sufletul se poate întoarce acasă.
Aceasta s-ar putea să fie una dintre marile munci ale Afroditei. Ea îl învață pe Îndrăgostit să nu o mai confunde pe cea care o trezește pe Psyche cu Psyche însăși. Cea iubită trezește sufletul, dar nu îl stăpânește. Copilul deschide inima, dar nu devine inima. Iubirea dezvăluie lumea interioară, dar nu înlocuiește munca de recuperare a acesteia.
Așadar, Îndrăgostitul trebuie să învețe să spună:
Tu îmi revelezi sufletul, dar nu ești responsabilă pentru purtarea lui.
Tu îmi deschizi inima, dar nu ți se cere să devii inima mea.
Ești iubită, nu povară.
Și trebuie să o recuperez pe Psyche în mine însumi.
Asta explică și muncile.
Afrodita nu i-o dă pur și simplu pe Psyche înapoi lui Eros. Ea dă sarcini. O pune pe Psyche să sorteze ce este amestecat. O pune pe Psyche să adune ceea ce este periculos. O pune pe Psyche să aducă apă de la înălțimi imposibile. O trimite pe Psyche în lumea de dincolo. Psyche trebuie să coboare ca să se poată întoarce.
Acesta este mecanismul căderii și al ridicării.
Mai întâi, Îndrăgostitul cade prin dorință.
Apoi sufletul este pierdut prin neîncredere, frică sau vedere interzisă.
Apoi Afrodita impune muncile.
Apoi Psyche coboară.
Apoi sufletul se întoarce transformat.
Iar în final, lui Psyche i se acordă nemurirea.
Acesta este marele secret al mitului.
Psyche începe ca muritoare, dar prin iubire, pierdere, încercare și coborâre, ea devine nemuritoare.
Așadar, poate că mortalitatea nu este doar condiția morții. Poate că mortalitatea este condiția încercării. A fi muritor înseamnă a fi capabil să o pierzi pe Psyche. Dar înseamnă totodată a fi capabil să o recuperezi pe Psyche prin asprimea probei. Nemuritorul nu are nevoie să recupereze sufletul, deoarece nemuritorul nu cade în același mod. Muritorul cade. Muritorul pierde. Muritorul suferă diviziunea. Muritorul intră în Hades.
Dar muritorul se poate și întoarce.
Aici mă gândesc la Luceafărul lui Mihai Eminescu.
Hyperion este cel ceresc. El este Luceafărul de dimineață. El este sus, nemuritor, luminos, distant. Cătălina îl cheamă jos. Îi cere stelei să coboare în lumea ei. Vrea ca ființa celestă să intre în câmpul muritorilor.
Este același mister.
Steaua este chemată jos.
Lumina este rugată să devină om.
Nemuritorul este rugat să intre în trup.
Hyperion vrea să treacă granița. Vrea să coboare. Vrea experiența muritoare a iubirii. Merge la Demiurg și cere să fie dezlegat de nemurire. Cere să devină capabil de condiția umană.
Acesta este soarele devenind muritor.
Este aceeași mișcare pe care o văd în L’Amoureux.
Sus, Helios, craniul și Soarele îl produc pe Îndrăgostit:
1 + 13 + 19 = 33
Primul soare, osul mortalității și Hyperion îl creează pe L’Amoureux.
Ființa solară intră în câmpul Îndrăgostitului. Soarele acceptă posibilitatea rănii. Lumina nemuritoare se apropie de Hades.
Dar în Luceafărul, lui Hyperion nu i se acordă mortalitatea. El este trimis înapoi la locul lui. Se întoarce pe cer. Cătălina rămâne cu Cătălin, iubitul muritor. Hyperion rămâne separat, rece, distant, etern.
Eminescu oferă o versiune a misterului.
Nemuritorul vrea mortalitatea, dar nu poate intra în ea.
Steaua vrea iubirea, dar nu poate deveni om.
Lumina vede lumea muritorilor, dar rămâne în afara ei.
L’Amoureux s-ar putea să arate condiția opusă.
În arcană, Soarele chiar intră în aranjamentul muritorilor. Eros chiar devine rană (sore). Săgeata chiar rănește. Psyche chiar poate fi pierdută. Îndrăgostitul chiar coboară.
Poate de aceea arcana se simte atât de dureroasă și atât de umană.
Hyperion stă deasupra lumii și suferă din cauza imposibilității coborârii.
Îndrăgostitul stă în interiorul lumii și suferă din cauza consecinței coborârii.
Hyperion nu poate deveni muritor.
Îndrăgostitul nu poate evita să fie muritor.
Ambele povești gravitează în jurul aceleiași răni.
Ce se întâmplă când Soarele atinge inima omului?
În Luceafărul, Soarele rămâne celest și singuratic.
În L’Amoureux, Soarele devine rană și intră în Hades.
Asta schimbă și modul în care îl înțeleg pe Eros.
Eros nu este doar zeul dorinței. Eros este forța solară inversată în rana iubirii. Eros devine rană (sore) pentru că iubirea intră în timp, în trup, în dor, în separare și în frică. Iubirea devine muritoare. Iubirea devine vulnerabilă. Iubirea devine locul unde Psyche poate fi pierdută.
Dar mitul lui Psyche oferă întoarcerea pe care Luceafărul o neagă.
Lui Hyperion nu i se permite să devină muritor.
Lui Psyche i se permite să devină nemuritoare.
Aceasta este contra-mișcarea.
În Luceafărul, nemuritorul nu poate deveni pe deplin muritor.
În mitul lui Psyche, muritorul poate deveni nemuritor.
Așadar, cele două povești se oglindesc.
Hyperion coboară spre mortalitate, dar este întors din drum.
Psyche coboară prin încercare și este ridicată la nemurire.
Între ele stă L’Amoureux.
Îndrăgostitul este locul unde cele două drumuri se intersectează.
Soarele cade în rană.
Sufletul cade în încercare.
Rana devine calea.
Încercarea devine întoarcerea.
De aceea L’Amoureux poate fi arcana căderii și a ridicării. Soarele cade în mortalitate ca Eros. Eros devine rană. Psyche este pierdută. Afrodita dă muncile. Hades primește coborârea. Apoi Psyche se întoarce nemuritoare.
Îndrăgostitul este rana mortală a Soarelui.
Iar munca Îndrăgostiului este să o recupereze pe Psyche fără să ceară oglinzii să facă asta pentru el.
Asta mă aduce înapoi la speranță.
Speranța așteaptă ca exteriorul să restaureze interiorul.
Speranța spune:
Când mă vor iubi corect, voi fi întreg.
Când mă vor înțelege, voi fi în siguranță.
Când se vor schimba, voi fi în pace.
Când va sosi viitorul, Psyche se va întoarce.
Dar Afrodita nu permite acest lucru.
Afrodita spune:
Sortează semințele.
Adună lâna.
Ia apa.
Mergi în lumea de dincolo.
Întoarce-te cu ceea ce ai fost trimisă să recuperezi.
Cu alte cuvinte, fă munca în interior.
Oglinda nu o poate face pentru mine.
Așadar, poate că arcana se numește L’Amoureux pentru că există un singur subiect adevărat în ea. Subiectul nu este cuplul. Subiectul nu sunt cele două femei. Subiectul nu este nici măcar Eros. Subiectul este Îndrăgostitul.
Îndrăgostitul stă între inimă și mintea ascunsă.
Îndrăgostitul este lovit de sus de soarele dorinței.
Îndrăgostitul este tras în mișcare.
Îndrăgostitul intră în Hades.
Îndrăgostitul o pierde pe Psyche.
Îndrăgostitul trece prin încercări.
Îndrăgostitul învață că sufletul nu a fost niciodată în oglindă.
Iar dacă Îndrăgostitul completează coborârea, Psyche se întoarce, nu doar restaurată, ci nemuritoare.
Acesta s-ar putea să fie mecanismul.
A cădea este omenește (mortal).
A o recupera pe Psyche este divin.
L’Amoureux stă la pragul dintre cele două.
