“The root of suffering is attachment.“
Rădăcina suferinței este atașamentul.
Buddha
Există o întreagă mișcare “cultural-spirituală“ de respingere și defăimare a atașamentului, în favoarea practicării detașării, pe care și eu personal am încurajat-o o vreme. Se mai spune de asemenea că atașamentul și dorința cauzează în mod inevitabil suferința. Așadar, atașamentul e bun sau e rău? Și de fapt ce înseamnă atașamentul? În dex este definit astfel:
Afecțiune (puternică și durabilă) față de cineva sau de ceva.
Mai departe afecțiunea este definită ca:
Simpatie, prietenie, dragoste față de cineva.
Amândouă sunt sinonime cu: căldură – dragoste – iubire – prietenie – simpatie.
Dacă ne uităm la verbul a atașa vom găsi următoarele definiții:
A (se) alătura (vremelnic) de ceva sau de cineva.
reflexiv figurat – A se LEGA sufletește de cineva sau de ceva.
În opoziție cu atașamentul, detașarea este definită ca: Desprindere, despărțire, izolare, separare, separație, îndepărtare.
Și atunci, de ce campania asta generalizată împotriva atașamentului? Toate aceste definiții au exclusiv conotații benefice, fiind în mod evident asociate cu iubirea și nu în opoziție cu ea. Așadar, să ne atașăm sau să ne detașăm, cum ar fi mai bine?
Când și de ce apare atașamentul?
În primul rând aș dori să fac o precizare esențială: atașamentul nu e sinonim cu dependența, care reflectă o stare de subordonare, de supunere, de lipsă de libertate, de INdependență. În ce situație se pot atașa, LIPI, LEGA 2 piese una de cealaltă? Doar dacă se potrivesc. La un magnet, spre exemplu, polul negativ se lipește de polul pozitiv al unui alt magnet. Într- un puzzle, piesele se atașează doar într-o anumită ordine și configurație pentru a revela întreg ansamblul.
Referitor la persoane-personaje, aș spune că atașamentul apare ca o stare de necesitate oricând există o lipsă, conștientizată sau nu. Situația dă naștere la dorința de completare care, prin forța atracției, va duce la atașament de fiecare dată când partea care lipsește va fi recunoscută într-o altă ființă sau obiect. Valoarea atașamentului va fi direct proportională cu urgența lipsei. Atunci când partea care lipsește va fi definitiv integrată, atașamentul de oglinda exterioară poate să dispară, fiind înlocuit cu detașarea. Fiecare formă de atașament vorbește despre lipsurile mental-emoționale și dorințele unui personaj pe scena vieții:
- față de alți oameni despre integrarea unor aspecte ale personalității,
- față de animale și natură despre integrarea în conștiința universală,
- față de bunuri și proprietăți despre siguranța oferită de puterea materială,
- față de idei și concepte despre înțelepciunea oferită de extinderea cunoașterii.
Prin urmare, atașamentul ar fi un mod de manifestare a iubirii, mai exact iubirea care unește până la contopire. Dacă toate elementele care compun realitatea ar ajunge să fie perfect îmbinate și integrate într-un ansamblu coerent, atunci coeziunea Lumii ar deveni indestructibilă. Până una alta ni se servesc detașarea, disocierea, segregarea, delimitarea, ca instrumente de evoluție personală și mijloace de evitare a suferinței. Dar, mai degrabă decât detașarea, atașarea tuturor aspectelor și experiențelor vieții într-un întreg armonios și perfect funcțional, ne-ar putea oferi o perspectivă complet diferită asupra realității. Dacă, în loc să ne detașăm, ne-am putea atașa tot mai mult unii de alții, de întreaga natură, de cunoașterea universală și de fascinantele manifestări ale materiei, integrându-le pe toate, atunci puterile noastre ca OM-MENIRE ar deveni ne-LIMITATE. A detașa înseamnă a pune limite, în timp ce a atașa înseamnă a le dizolva! Când poate să capete atașamentul proprietăți distrugătoare? Atunci când decade în dependență sau despotism iar cel care devine în acest fel obsedat de control, în loc să se extindă, limitează libertățile individuale, forțează relațiile și dictează împrejurările de viață ale celor din jurul lui.
În astrologie, consider că sunt 2 case care exprimă în mod special formele de atașament creativ: casa a V a iubirii (leul) și casa a VIII a dorințelor de transcendență (scorpionul). Acestea arată că evoluăm prin iubirea care atașează și astfel creează și ne transformăm prin dorință. În Tarotul de Marseille, le corespund arcanele Șaretei VII în zodia Leului, Spânzuratul XII și Arcana fără nume XIII în zodia Scorpionului. În mod ideal, Șareta ar reprezenta dragostea pentru frumusețea călătoriei în viața terestră, în plină glorie, Spânzuratul și Arcana fără nume atașamentul față de procesul fără de sfârșit al repetabilelor nașteri și renașteri, chiar cu prețul a numeroase suferințe. Însă Arcana fără nume are o natură paradoxală fiindcă, pe de o parte ea simbolizează și detașarea de trecut pentru a permite atașarea de misterul din viitor. În acest fel, atașamentul și detașarea sunt interconectate într-un proces continuu de descoperire de Sine. Fiecare dintre arcane ilustrează, pe lângă multiple alte semnificații și o predispoziție pentru diferite forme de atașament: Nebunul de libertate, Magicianul de jocul cu focul, Papesa de misterele din cartea vieții, Împărăteasa de creațiile materiale frumoase, Împăratul de strategiile mentale (eventual militare), Papa de puterea comunicării, Îndrăgostitul de erotism și complexitatea relațiilor interumane, Șareta de plăcerile călătoriei, Justiția de rigurozitate, Eremitul de cunoaștere, Roata Fortunei de permanenta mișcare, Puterea de control, Spânzuratul de bârna materialității, Arcana fără nume de explorarea necunoscutului, Temperanța de armonie, Diavolul de inteligență, Casa Dumnezeu de depășirea limitelor, Raiul de pace, Luna de inspirația nocturnă, Soarele de lumina și căldura umană, Judecata de spiritualitate, Lumea de idealism.
Cine se teme să se atașeze și consideră că atașamentele ne limitează, cred că greșește. Ele reprezintă forme specifice de cunoaștere mental-emoțională prin care ne conectăm intim cu lumea înconjurătoare și ne extindem conștiința. De fapt, cu fiecare nou atașament, experiența fiecăruia se îmbogățește. Iar atașamentul dus până la identificare dezvoltă empatia, telepatia, compasiunea, solidaritatea. În acest fel, chiar dacă, dintr-un motiv sau altul, sursa atașamentului dispare din realitatea fizică personală, ea rămâne mereu vie în memoria personajului, cu bucurie și recunoștință, ca o parte constitutivă a istoriei lui de viață.
