“Love never dies a natural death. It dies because we don’t know how to replenish its source. It dies of blindness and errors and betrayals. It dies of illness and wounds; it dies of weariness, of witherings, of tarnishings.”
Dragostea nu moare niciodată de moarte naturală. Moare pentru că nu știm cum să o hrănim. Moare de orbire, de erori și trădări. Moare de boală și răni; moare de oboseală, de ofilire, de mizerie.”
Anais Nin (scriitoare americană de origine franceză, n. 21 feb 1903, Lume XXI cu Soarele în Pești pe arcana Judecății XX, în anul Împărătesei)
Deși etalon al frumuseții masculine, patron al artelor, el însuși muzician desăvârșit, Apollo, zeul soarelui, “se bucura“ de cele mai multe povești mitologice despre iubiri neîmplinite, cu final nefericit. Prima, și cea mai cunoscută era, evident, iubirea lui pentru nimfa Daphne. Înfuriat de aroganța tânărului Apollo, care-l ucisese pe Python, spiritul-șarpe al Geei, zeița mamă a pământului și se credea un războinic de neînvins, desconsiderând puterea iubirii, Eros s-ar fi răzbunat pe el, lovindu-l cu o săgeată de aur în inimă în același timp în care o lovea pe Dafne cu o săgeată de plumb. Astfel că Apollo s-ar fi indrăgostit de Dafne dar ea nu manifesta decât aversiune față de frumosul zeu soare. Indiferent cum încerca să o cucerească, la un moment dat transformându-se chiar într-o fată doar pentru a fi în preajma ei, Dafne nu înceta să fugă de avansurile zeului. Într-un final, disperată, a rugat-o pe mama Geea să o transforme într-un copac, numit dafin în amintirea ei. Frunzele lui emanau un parfum îmbătător și se spunea că Pythia, preoteasa lui Apollo de la Delfi, obișnuia să le mestece pentru a intra în transă, în comuniune cu Apollo, care-i transmitea astfel mesajele profetice.
O altă poveste de iubire neîmpărtășită a fost cu Cassandra, fiica lui Priam, regele cetății Ilios (Troia), pe care a înzestrat-o cu darul profeției pentru a o ispiti să-i fie soție. Dar Cassandra refuza constant avansurile lui Apollo și atunci, din răzbunare, zeul frustat a blestemat-o ca profețiile ei, deși adevărate, să nu fie crezute de nimeni.
Apollo a încercat apoi să o ia de soție pe Hestia, zeița focului vetrei și a fost din nou refuzat iar în cele din urmă a rămas fără consoartă, consolându-se în multiple aventuri amoroase cu nimfe, zeițe și muritoare, având o sumedenie de copii, dintre care Asclepius și Orfeu au fost cei mai cunoscuți.
Totuși cea mai bizară și misterioasă poveste de iubire a zeului soare rămâne cu sora lui geamănă, Artemis, zeița fecioară a lunii. Copiii lui Zeus și ai titanidei Leto, fiica cerului (Coeus), ocrotitoarea maternității, au avut o naștere dificilă din cauza geloziei Herei. Mama lor, “cea ascunsă, uitată“ , numele ei provenind din lḗthē care, în greacă, însemna uitare, fusese alungată de peste tot de frica răzbunării Herei până ajunsese pe îndepărtata insulă Delos. Acolo, Artemis-luna s-a născut prima și apoi a asistat-o pe mama ei într-un lung travaliu, timp de 9 zile și 9 nopți, până la apariția soarelui-Apollo. Deși miturile nu precizează că relația lor ar fi avut o natură erotică, atunci când Artemis a devenit prea apropiată, chiar nedespărțită de marele vânător Orion, Apollo, cuprins de gelozie, a complotat să-l omoare. Însă folclorul românesc, sub forma unui colind-baladă, păstrează o poveste interesanră, cu totul specială, a Soarelui și Lunii. Iar acolo, SORA soarelui, botezată Ileana SânZIANA, spuma LAPTELUI, doamna florilor (!) amintește în mod evident de numele roman al zeiței lunii, Diana, alter-ego a lui Artemis. Soarele era îndrăgostit de sora lui și a făcut tot posibilul să o ia de soție, lovindu-se în mod repetat de respingerea ei. Dacă Dafne a fost prefacută în copac, Ileana Sânziana s-a aruncat în mare ca să scape de fratele ei, a fost prefacută în mreană și aruncată pe cer în partea opusă soarelui, pentru ca acesta să nu o mai poată ajunge niciodată. Straniu este și episodul în care soarele se sfătuiește cu moș Adam și maica Iova (Ie-hova?) în privința alegerii lui de a se însoți cu Sânziana. Iar ei îi răspundeau în acest fel:
“Preasfinţite Soare,
Puternice mare,
Unde-ai auzit
Ş-ai mai pomenit,
Unde-ai cunoscut,
Unde-ai mai văzut
Să ia sor’ pe frate
Şi frate pe sor’,
Că cin’ n-o lua
Raiul c-o d-avea,
Iar cine-o lua
În iad c-o intra.
…
Iarăşi moş Adam
Şi cu moaşa Iova
Chieile lua,
La iad îl ducea,
Iadul descuia,
În iad îl băga
Şi de ce-mi vedea
Păr i se zbârlea:
Că-n focuri ardea,
Greu se văieta
Hoţi şi călcători,
Răi cârmuitori,
Şi nurori pizmaşe,
Şi soacre trufaşe,
Fii necuvincioşi,
Preoţi mincinoşi. “
Iar acum, dacă asociem toate aceste mituri cu misterele din Tarotul de Marseille, reiese o istorie simbolică a căderii din Rai, a căderii din sacralitatea iubirii universale, dar și a reîntoarcerii pe calea luminoasă a adevărului pierdut în negurile Timpului.
Prima personificare a Soarelui ni se prezintă în arcana cu numărul I, Magicianul copil, cu masa lui de unelte vrăjitorești, între care vedem și șarpele pământului, cu coada răsucită, înconjurată de 3 zaruri, pe fețele cărora se însumează de 3 ori 7, format dintr-un punct, 1, individualitatea, 2 puncte, dualitatea și 4 puncte, fundația celor 4 elemente, indicând spre Șareta pornită pe drumul dureros al inițierii în lumea materială: 1 rege, 2 cai și 4 stâlpi care susțin eșafodajul. Însă ce simbolizează cele 3 zaruri? 3 jucători, individualizați în DUALITATE, pe care îi regăsim în arcana cu numărul 6, sub forma unui bărbat aflat între 2 femei. Suprinzător, prima femeie pare să poarte pe cap o coroană din frunze de dafin iar cea de a doua una de flori. Bărbatul, personificare a Soarelui tânăr, este lovit de săgeata lui Eros iar în arcana următoare se urcă în trăsura stelară, asumându-și postura de Rege al pământului, și oare pleacă la război? Pentru că poartă o platoșă peste piept…
Pe nivelul următor, deasupra Magicianului, se află Roata Fortunei X. Aici Soarele a devenit un Sfinx misterios iar coroana lui are razele ascuțite ca niște săbii, simbolizând soarta care înțeapă destinele omenești, pironindu-le în apele Timpului trecător. Valurile tulburătoare pe care plutește roata în derivă, agită viețuitoarele care stau agățate cu disperare de ea: o anima ca o maimuțică și un animus ca un șobolan.
În timp ce deasupra treimii Îndrăgostitului, Erosul a devenit un adevărat Diavol, care înghite un Soare albastru, hipnotic și rece, dormitând, cu pleoapele pe jumătate lăsate, cu limba pe-afară, albastră și ea de tristețe și neputință, în timp ce toată pasiunea și căldura au coborât în cordonul înfocat al sexualității, de sub burta Diavolului.
Iar în consecință, fundația Șaretei s-a înălțat ca un turn, din Rege a mai rămas doar coroana, care stă să cadă și ea, izbită de flăcările dezordonate ale emoțiilor solare pustiitoare, furioase, scăpate de sub control. Totuși 2 eroi reușesc să se salveze, sub o ploaie multicoloră de bucurie că au ieșit cu bine dintre zidurile apăsătoare, din întunericul interior derutant. Poarta speranței a rămas deschisă, la vârful treptelor albe, curate, care coboară spre pământul iluminat, dincolo de apele răscolite de Timp.
La ultimul nivel, Soarele, de-acum redevenit el însuși strălucitor și luminos, binecuvântează gemenii care își regăsesc inocența și bucuria de a se juca ca doi prieteni încrezători, liberi de suferință și cu sinceritate iubitori, răcorind și purificând Erosul răzbunător din cauza acceselor BELicoase ale Soarelui, ispitit de putere și orbit de orgoliul de a fi VĂZUT ca unic stăpân al regatului pământesc.
