După mandala personală descrisă în primul volum din ”Tarotul Inițiatic și Marile Mistere ale Lumii”, CarteaMagului.ro, care exprimă vizual CALEA destinului dintr-o anumită întrupare, era cumva natural să urmeze POMUL Vieții, ca o sinteză a structurii arhetipale personale, din perspectiva Tarotului de Marseille în combinație cu astrologia.
Fiecare dintre secțiunile pomului vieții este definită succint prin caracter și printr-un verb caracteristic ce poate fi exprimat sub forma unei întrebări existențiale personale persistente, obsesive, în mod subtil pe parcursul întregii călătorii în dimensiunea terestră.
În funcție de zodia căreia îi aparține arcana dintr-o anumită secțiune, CARACTERUL poate fi de natură
Iar VERBELE și ÎNTREBĂRILE corepunzătoare caracterului pot fi:
Personale: CINE sunt, CE vreau, CÂT DE MULT înțeleg
Materialiste: CE am, PE CINE servesc, CE folosesc/LA CE sunt bun/ă
Relaționale: CE gândesc, CUM și CÂT comunic, CINE/CE mă echilibrează, PE CINE cunosc/CU CINE rezonez
Spirituale: CE simt, CE-MI doresc, ÎN CINE/CE cred sau CÂTĂ încredere am în mine
Caracterul și verbul principal, cel mai relevant și determinant în viața unui personaj este dat, în mod evident, de arcana zilei de naștere care constituie centrul de comandă, CAPUL.
Informațiile care însoțesc și completează arcanele din structura POMULUI pot fi mai mult sau mai puțin detaliate: de la zodia corespunzătoare arcanei, caracterul și verbul definitoriu, până la casele în care se situează în horoscopul personal și corpurile astrale care le locuiesc. În funcție de acești parametri și interpretările care se fac pot fi mai mult sau mai puțin extinse.
POMUL VIEȚII este orientat pe verticală ca un trunchi ce crește din pământ și urcă spre cer iar pe orizontală are 2 ramuri principale, de la trecutul cunoscut ca o moștenire transpersonală (NS, stânga) spre viitorul necunoscut ca o acumulare experimentală (NN, dreapta).
Arcanele constitutive ale pOMului sunt rezultate din cifrele datei de naștere și poziția nodurilor de destin din harta natală. În imaginea anexată sunt notate în paranteză simbolurile corespunzătoare folosite în fiecare casetă, spre exemplu:
STEAUA CĂLĂUZITOARE: numărul de destin=NRD
OCHIUL INTERIOR: ziua de naștere + luna = Z+L
CENTRU/CAPUL: ziua de naștere=Z șamd.
În cazul în care, într-o anumită secțiune, adunarea a două arcane are un rezultat ce trebuie redus numerologic pentru a stabili arcana rezultată, se iau în considerare și arcanele secundare care o compun. Spre exemplu: pentru un personaj născut în 16.08, Ochiul interior va fi rezultat din 16+8=24=2+4=6, adică arcana Îndrăgostitului VI, derivată din arcanele secundare Judecata XX și Împăratul IIII. Această configurație presupune ca alegerile în viață să se bazeze pe iubire dar însoțită de discernământ, claritate mentală și stăpânire emoțională . Ce simt e necesar să fie contrabalansat și compensat, spre BINELE MEU, de încrederea în ceea ce gândesc, adică de modul în care simțirea este tradusă, interpretată printr-un proces analitic de diagnosticare, în care se poate face diferențierea adevărului de minciuna sau auto-minciuna câteodata involuntară.
TRUNCHIUL / STRUCTURA PSIHOLOGICĂ DE BAZĂ
Cuprinde 5 niveluri:
În centru se află CAPUL, panoul de comandă, archetipul conDUCĂTOR
dedesubt se află INIMA, intuiția și planul emoțional care susține capul
iar la bază PICIOARELE, ce reprezintă mediul, cadrul în care personajul evoluează, lumea personală
Deasupra capului este
OCHIUL INTERIOR, ce reunește puterea conducătorului cu planul emoțional și
STEAUA CĂLĂUZITOARE, ca un far spiritual ce ghidează drumul călătorului prin viață
RAMURILE / BRAȚELE arată traseul inițiatic:
În partea stângă, feminină, pasivă, contemplativă, se dezvoltă planul senzorial prin cele 5 simțuri de bază, plus intuiția, al șaselea simț
În partea dreaptă, masculină, activă, se dezvoltă faptele și consecințele alegerilor personale, determinate de simțire și gândire
Pentru fiecare dintre noi, Pomul Vieții codifică în sine, în mod individual, cheia personală, de UNICĂ folosință, ce descuie misterul unei vieți.
STRUCTURA ARHETIPALĂ A POMULUI VIEȚII
TRUNCHIUL, cele 5 nivele
STEAUA CĂLĂUZITOARE: Arcana numărului de destin, reuzultată din adunarea tuturor cifrelor din data de naștere (NRD)
OCHIUL INTERIOR: Arcana rezultată din adunare zilei de naștere și a lunii (Z+L)
CENTRU/CAPUL: Arcana zilei de naștere (Z)
INIMA: Arcana Lunii de naștere (L)
PICIOARELE: Arcana ultimelor 2 cifre din anul de naștere adunate (A)
Cele 2 BRAȚE
STÂNGUL: Arcana de la Nodul Sud al Destinului (NS)
SCOPUL DESTINULUI: Arcana NS + Arcana NN
DREPTUL: Arcana de la Nodul Nord al Destinului (NN)
FinaliZAREA DESTINULUI: Arcana NS + Arcana NN + Arcana Z
Nu am început cu istoria. Am început cu un cântec.
Expresia „cincisprezece patruzeci și doi” a sosit mai întâi ca un ritm, un puls, o repetiție, un ceas sunând undeva sub suprafața gândului. Era vorba despre timp, sau cel puțin așa credeam atunci, despre senzația de suspendare, de așteptare în interiorul unei singure secunde care se dilată dincolo de măsura sa. Refrenul a venit cu insistența mecanică a unui tic-tac, în timp ce versurile se mișcau prin imagini de semnal interior, foc, sticlă și derivă. Abia mai târziu numărul a început să-și ceară propriul sens.
Curiozitatea m-a condus la anii efectivi, 1542 și 1543. Mă așteptam să găsesc o notă de subsol istorică, o dată printre date, o coordonată neutră în lunga cronologie a trecutului. În schimb, am descoperit că acești doi ani consecutivi reprezintă unul dintre marile puncte de cotitură din istoria conștiinței umane.
În 1543, Nicolaus Copernicus a publicat De revolutionibus orbium coelestium, scoțând Pământul din centrul universului și punându-l în mișcare în jurul Soarelui. În același an, Andreas Vesalius a publicat De humani corporis fabrica, înlocuind autoritatea anatomică moștenită cu observarea directă a corpului uman. Aproape exact în acest moment al culturii europene, limbajul vizual care avea să devină Tarotul de Marsilia a început să circule sub formă tipărită, păstrând într-o secvență simbolică vechea viziune a unui cosmos plin de semnificații și călătoria structurată a ființei umane în interiorul acestuia.
Coincidența a fost frapantă. Numărul care apăruse în cântec ca un marcaj al timpului suspendat aparținea unui prag istoric: ultima clipă a unei lumi care se înțelegea pe sine ca fiind fixă, centrată și ordonată ierarhic, și prima clipă a alteia în care totul se mișca – Pământul, cerurile, cunoașterea însăși.
Ceea ce fusese o cosmologie unificată s-a divizat în două căi complementare. Universul extern a devenit domeniul măsurătorilor, al matematicii și al observației. Universul intern – sensul, arhetipul, transformarea – s-a mutat în imagine, simbol și artă. Centrul realității s-a mutat de la o structură dată la o călătorie.
Privit din această perspectivă, refrenul „cincisprezece patruzeci și doi” devine mai mult decât o dată. Devine un moment suspendat la marginea schimbării, respirația ținută înainte ca secundarul să înceapă să se miște.
Acest articol începe cu acea coincidență dintre o piesă muzicală și o descoperire istorică. De acolo, se extinde în lumea mijlocului de secol al XVI-lea, spre prăbușirea cosmosului medieval, nașterea științei moderne și migrația mitului din structura cerurilor în peisajul interior al ființei umane. Este o încercare de a înțelege cum un număr, un an și un cântec se pot întâlni la același prag, momentul în care timpul însuși pare să-și schimbe direcția.
Pentru a înțelege de ce acești doi ani poartă o asemenea greutate, trebuie să pășim în lumea care a existat înaintea lor.
1542–1543: Turnura Lumii și Recentrarea Umanului
Anii 1542 și 1543 stau la un prag în istoria conștiinței umane. Ei nu marchează o transformare bruscă vizibilă pentru toți cei care trăiau în acea vreme, totuși, retrospectiv, ei formează o balama între două moduri diferite de a înțelege realitatea. În acești ani, structura cosmosului, sensul corpului uman, autoritatea tradiției și localizarea mitului au început toate să se schimbe. Ceea ce fusese un univers simbolic unificat, finit, ierarhic și centrat pe Pământ, a făcut loc unei lumi care se extindea, observabilă și care nu mai era organizată în jurul umanității ca axă fizică sau spirituală.
Timp de peste un mileniu, imaginea dominantă a realității în Europa fusese o sinteză a filozofiei clasice și a teologiei creștine. Pământul stătea nemișcat în centrul universului. În jurul său se roteau sferele celeste perfecte, tărâmul ordinii divine. Corpul uman oglindea această armonie ca un microcosmos al cosmosului mai mare. Cunoașterea curgea din trecut, de la Aristotel, de la Ptolemeu, de la Galen, de la Părinții Bisericii. A înțelege lumea însemna a interpreta o structură primită, al cărei adevăr fusese deja revelat.
Până la începutul secolului al XVI-lea, acest univers simbolic se afla sub presiune din mai multe direcții. Reforma fracturase deja unitatea autorității religioase. Călătoriile oceanice dezvăluiseră continente și popoare necunoscute geografiei clasice. Tiparul începuse să circule texte și imagini cu o viteză fără precedent. Totuși, transformarea mai profundă, schimbarea în însăși metoda prin care se stabilirea adevărul, a devenit vizibilă în 1543.
În acel an, Nicolaus Copernicus a publicat De revolutionibus orbium coelestium. Modelul său heliocentric a făcut mai mult decât să rearanjeze planetele. A deplasat Pământul din centrul cosmosului și l-a pus în mișcare ca un corp printre altele. Implicațiile au fost imense. Umanitatea nu mai ocupa punctul fix în jurul căruia se rotea universul. Cerurile nu mai erau un set de sfere perfecte, imbricate, exprimând o ordine teologică. Ele au devenit un sistem care putea fi descris matematic. Cosmosul a trecut de la a fi o structură simbolică la a fi o problemă de geometrie și observație.
În același an, Andreas Vesalius a publicat De humani corporis fabrica, o lucrare care a transformat înțelegerea corpului uman. Timp de secole, anatomia se bazase în mare parte pe autoritatea lui Galen, ale cărui descrieri proveneau din disecții pe animale. Vesalius a deschis corpuri umane și a desenat ceea ce a văzut cu propriii ochi. Făcând acest lucru, a înlocuit venerația pentru cunoașterea moștenită cu investigația directă. Adevărul nu mai era garantat de antichitate. Trebuia verificat prin experiență.
Aceste două lucrări, apărând împreună, semnalează nașterea unei noi epistemologii. Universul exterior și structura interioară a corpului au fost ambele scoase din domeniul autorității primite și plasate în câmpul observației, măsurătorii și corecției. Metoda care va defini mai târziu știința modernă – empirică, matematică, autocorectoare – și-a găsit prima expresie clară.
Această transformare nu a produs pur și simplu noi cunoștințe. A alterat mitul prin care era înțeleasă realitatea. Lumea medievală fusese ținută laolaltă de o cosmologie vie, în care structura fizică, sensul spiritual și ordinea socială se oglindeau reciproc. Când Pământul a început să se miște și corpul a devenit un obiect de disecție, acel sistem simbolic unificat nu a mai putut funcționa ca descriere literală a universului.
Totuși, mitul nu a dispărut. În schimb, a migrat.
În același mediu cultural în care se năștea viziunea științifică asupra lumii, imaginile care aveau să devină Tarotul de Marsilia prindeau contur sub formă tipărită. Tarotul păstrează, în limbaj simbolic, viziunea mai veche a unui cosmos plin de sens și călătoria structurată a sufletului uman în interiorul acestuia. Ceea ce fusese cândva proiectat în exterior ca arhitectură a cerurilor s-a întors în interior ca o hartă a conștiinței.
Această dezvoltare paralelă dezvăluie faptul că mijlocul secolului al XVI-lea nu a fost pur și simplu o epocă a dezvrăjirii. A fost o perioadă în care două moduri complementare de cunoaștere s-au separat unul de celălalt. Lumea externă a devenit domeniul științei – cuantificabilă, observabilă și infinită. Lumea internă a rămas domeniul simbolului, exprimat prin artă, ezoterism și secvența arhetipală de imagini, precum cea a Arcanelor Majore.
Privite în această lumină, primele arcane ale tarotului oferă o reflecție simbolică frapantă a momentului istoric. Nebunul pășește în necunoscut, lăsând în urmă lumea închisă și certă. Magicianul stă la o masă cu unelte, reprezentând noua figură umană care transformă realitatea prin cunoaștere și tehnică: astronomul, anatomistul, tipograful, navigatorul. Marea Preoteasă păzește înțelepciunea ascunsă, acum nemaifiind garantată de tradiție, ci așteptând să fie descoperită. Împărăteasa și Împăratul stabilesc noi forme de generare și ordine, făcând ecou creării de noi sisteme intelectuale și politice. Hierofantul, figură a autorității spirituale, stă în punctul de criză într-un secol marcat de diviziune religioasă și de punerea la îndoială a adevărului moștenit.
Chiar și secvența numerică prezentă în anii 1542 și 1543, conținând cifrele de la unu la cinci, poate fi citită simbolic ca un ciclu de unitate, polaritate, creație, structură și transformare. Istoric, aceasta este o coincidență, totuși, ca imagine, ea oglindește procesul care se desfășura la acea vreme. Se face un început, apare o opoziție între vechi și nou, urmează o proliferare de idei, noi sisteme prind contur, iar autoritatea stabilită intră în criză.
Ceea ce se încheie în acești ani nu este un ciclu calendaristic, ci o cosmologie veche de două mii de ani. Ceea ce se deschide este condiția modernă: un univers fără un centru fizic, un corp care poate fi studiat ca structură materială și o ființă umană care trebuie să caute sensul nu într-o ierarhie cosmică fixă, ci într-o călătorie continuă de descoperire.
Astfel, 1542 și 1543 pot fi înțeleși ca o întoarcere a lumii. Centrul realității se mută de la o ordine stabilă, dată, la un proces deschis, dinamic. Ființa umană nu mai este axa creației, ci devine exploratorul unui spațiu extern infinit și al unuia interior la fel de complex. Știința și simbolismul, odată unite într-o singură cosmologie, își încep lunga divergență, una cartografiind universul exterior, cealaltă trasând adâncimile psihicului.
În acest sens, mijlocul secolului al XVI-lea marchează nu sfârșitul mitului, ci transformarea sa. Cerurile devin matematice. Sufletul devine arhetipal. Autoritatea trecutului cedează locul experimentului prezentului. Lumea nu mai este o structură finalizată, ci o călătorie, iar ființa umană, asemenea Nebunului la începutul tarotului, pășește înainte într-o realitate vastă, incertă și plină de posibilitatea unei noi cunoașteri.
Cântecul ca Prag: De la 1542 la 1543
Citit în lumina acestei transformări istorice, cântecul Fifteen Forty-Two se desfășoară ca o trecere arhetipală de la un mod de a fi la altul.
Refrenul, „Cincisprezece patruzeci și doi… tic-tac”, funcționează ca un prezent suspendat. Este o stare de așteptare, o incintă temporală în care mișcarea nu a început încă. Aceasta corespunde poziției istorice a anului însuși, ultima clipă în care cosmologia medievală pare încă intactă, chiar dacă condițiile pentru transformarea ei s-au format deja.
De undeva de jos, semnalul pornește O frecvență în inima mea O formă se adună acum în minte Las în urmă lumea în mișcare
Aici centrul de orientare se mută de la lumea exterioară la câmpul interior al percepției. Autoritatea nu se mai află în structura moștenită a realității, ci într-o conștiință emergentă. Aceasta oglindește transformarea epistemologică a secolului al XVI-lea, în care cunoașterea începe să apară din observație, investigație și activitatea minții individuale.
Un moment înghețat în sticlă Așteptând să treacă furtuna Un foc purtat în sufletul meu Să-mi dea formă și să mă țină întreg
Momentul înghețat evocă o lume încă închisă în vechea sa formă, în timp ce furtuna sugerează răsturnările care se apropie odată cu Reforma și revoluția științifică. Focul din suflet devine noul centru, nu mai este Pământul din mijlocul cosmosului, ci interiorul uman creativ și perceptiv.
Plutesc în derivă pe pârâul tăcut Trezit într-un vis viu Curentul încetinește, viziunea se clarifică Dizolvând toți anii irosiți
Această derivă corespunde condiției copernicane. Într-un univers heliocentric, solul nu mai este fix. Totul este în mișcare. Ființa umană se trezește nu în centrul unei structuri stabile, ci în interiorul unei realități dinamice și în desfășurare.
Secundarul începe să fugă O schimbare în realitatea mea Clipesc din ochi și pot vedea Este cincisprezece patruzeci și trei
Timpul, care fusese suspendat, accelerează. Universul se mișcă. Percepția se schimbă. Trecerea de la 1542 la 1543 devine echivalentul simbolic al tranziției de la un cosmos închis, ierarhic, la unul deschis, infinit.
În acest sens, cântecul pune în scenă, în miniatură, aceeași schimbare care are loc în secolul al XVI-lea: relocarea centrului dintr-o ordine externă, dată, într-o călătorie interioară, experiențială. Ceea ce fusese exprimat cândva ca structură a cerurilor devine mișcarea conștiinței însăși.
Tic-tacul ceasului din refren nu este, așadar, doar sunetul timpului care trece. Este sunetul unei lumi aflate pe prag, ultima secundă înainte de mișcare și prima secundă a unei noi realități.
Un Al Doilea 1543
Dacă secolul al XVI-lea a marcat momentul în care Pământul a fost scos din centrul cosmosului, timpul nostru pare să treacă printr-o recunoaștere inversă. Nu o întoarcere la o astronomie medievală, ci o revenire a centralității la o altă scară. Centrul nu mai este o locație fizică în spațiu. Este conștiința însăși.
În ultimii ani, limbajul trezirii, al transformării și al realinierii interioare s-a mutat de la periferie în vocabularul comun al vieții obișnuite. Ceea ce era cândva domeniul misticilor și al tradițiilor inițiatice a devenit o experiență trăită pentru mulți. Structurile care păreau fixe acum doar un deceniu au început să se dizolve. Timpul accelerează. Identitatea devine fluidă. Sensul nu mai este primit de la o ordine externă stabilă, ci format prin întâlnire directă.
În acest sens, momentul prezent poartă atmosfera unui alt prag. Un nou 1543.
Revoluția științifică a deplasat umanitatea din centrul universului fizic. Transformarea care se desfășoară acum restaurează centrul, nu către Pământ ca obiect astronomic, ci către om ca un câmp de conștientizare. Axa lumii nu mai este sus sau jos. Este înăuntru.
Citit din această perspectivă, cântecul devine nu doar o meditație asupra unei treceri istorice, ci o hartă a unei inițieri.
Refrenul de deschidere, repetând numărul ca un ceas, marchează perioada de gestație. O viață trăită în interiorul unor structuri care încep deja să-și piardă realitatea. Sentimentul că ceva este pe cale să se schimbe, fără a ști încă cum.
Cincisprezece patruzeci și doi. Tic-tac.
Semnalul care se ridică „de undeva de jos” este chemarea sinelui profund. Nu sosește din cerul autorității, ci din temeiul interior al ființei. A lăsa în urmă lumea în mișcare nu înseamnă retragere din realitate, ci retragere dintr-o realitate definită de mișcare externă, așteptare și identitate moștenită.
Sticla înghețată este viața suspendată. Furtuna este dizolvarea necesară. Focul purtat în suflet este continuitatea indestructibilă a sinelui care trece prin transformare fără a-și pierde forma.
În refren, mișcarea se schimbă. Plutirea pe pârâul tăcut este descoperirea faptului că acel curent a fost mereu acolo. Trezirea într-un vis viu este recunoașterea faptului că ceea ce numeam lume este, de asemenea, un câmp de percepție. Anii irosiți se dizolvă pentru că timpul însuși este reconfigurat. Trecutul și viitorul își pierd greutatea când centrul este găsit în prezent.
Apoi sosește momentul.
Secundarul începe să fugă.
În secolul istoric al XVI-lea, acesta a fost momentul când Pământul a început să se miște. În prezentul personal și colectiv, este momentul când identitatea începe să se miște. Sinele fix se dizolvă. Cosmologia moștenită a vieții individuale este înlocuită de viziunea directă.
Este cincisprezece patruzeci și trei.
Aceasta nu este o dată. Este o stare de conștiință.
A spune că devenim zeii de odinioară nu înseamnă a pretinde stăpânirea lumii, ci a ne aminti natura creatoare a conștientizării însăși. În vechile cosmologii, zeii nu erau ființe supranaturale îndepărtate. Ei erau personificări ale forțelor care modelau realitatea. A redescoperi că forța modelatoare se află în percepție, în imaginație, în inimă, înseamnă a reveni la o formă de centrare pe care revoluția copernicană nu a putut-o aboli.
Pământul devine din nou centrul, pentru că locul în care stăm devine axa sensului. Fiecare punct este centrul atunci când conștiința este prezentă.
În acest sens, mișcarea de la 1542 la 1543 nu este încheiată. Este o trecere recurentă. Un ritm în istorie. Un ritm în viețile individuale.
Există întotdeauna un an suspendat în care vechea structură pare încă să reziste. Există întotdeauna un an următor în care viziunea se schimbă și universul începe să se miște.
Tic-tacul refrenului continuă, dar nu mai este sunetul timpului care se scurge. Este sunetul emergenței.
Iar realizarea revine, nu ca istorie, ci ca experiență.
Luna Papesei II este probabil cea mai intensă din anul Justiției (20)26, plină de evenimente astrologice eXcepționale, ce ne deschid Cartea Vieții în mod insistent, punând trecutul în balanță cu prezentul. A început în forță odată cu luna plină a Leului din portalul Papesei 2.02, în opoziție cu Soarele și cu toată seria de planete în conjuncție din Vărsător, Marte, Vesta, Venus și Mercur.
Apoi, din data de 3.02 de la h21:18 (Lumea și Luna), nodurile de destin s-au aflat din nou în mers direct, de la gradul 9:02 până în ziua de 9:02 (!!!) , la h14:55 (Temperanța și Roata Fortunei cu 2 Papi, de o parte și de cealaltă!), când s-au oprit la gradul 9:08, pentru a se întoarce înapoi. Oare ce ne-ar putea aștepta în 9.08 ca urmare a acestui stop cadru de destin, dintre cele 2 pagini din cartea Papesei, 9 și 8 în ordine inversată? Destinul a avansat în direct timp de 7 zile de data aceasta, comparativ cu cele doar 3 zile din ianuarie și a cuprins 6:15 grade, combinate între Îndrăgostit (6) și oglinda lui de Diavol (6+9=15). Pe 9.02, uriașul câine de pază, bun și blând, al Împărătesei, la ora ei nocturnă 3, pe nume Nero, își dădea ultima suflare. Luna se afla în Scorpion, pe arcana Spânzuratului XII, la 14:57 (12) grade iar ascendentul în Săgetător la 4 grade.
Mai departe ne-am cu întâlnit cu tranzitul lui Saturn în Berbec din 14.02.2026 și cu obscuritatea eclipsei inelare de Soare, deodată cu ieșirea lui Venus din lumea de dincolo, ca Luceafăr de seară, la luna nouă a Vărsătorului, din 17.02.(20)26/8, în portalul Justiției (8), de pe plaiul Raiului (17=1+7=8)! Soarele a trebuit ocultat pentru ca Venus să poată străluci din nou pe cer, în urma lui.
Urmează la rând:
20.02.26, conjuncția la gradul 0:45 Berbec, pe arcana Nebunului, dintre Saturn și Neptun, ce pun împreună la cale, împăciuitori și BINE intenționați, un început de drum cu repere mult mai clare în ce privește dreptatea, adevărul, corectitudinea, armonia, cu determinarea de a recunoaște și respecta valorile feminității.
26.02.26, după ce Venus a schimbat cu DREPTATE bazele destinului de la 8:53 (8) grade, pe arcana Judecății, la ieșirea ei din Lumea de dincolo, în vreme ce Soarele era eclipsat de Lună, a venit timpul ca și EL să treacă prin rigorile Judecății pentru a muri și a se regenera pe Sine (8:58/13), în acord cu valorile venusiene REajustate în liniile temporale trecut-viitoare.
traseul astral spectaculos din luna Papesei se încheie misterios în 28.02.(20)26/28, cu întâlnirea dintre Venus/Afrodita și Mercur/Hermes în Pești, pe arcana Lumii, la gradul Nebunului și minutele HermAfroditului (22:15). Venus este în exaltare, de fericire că a ieșit și de această data răzbătătoare la suprafața cerului din flăcările iadului, cât timp s-a aflat în combustie în inima Soarelui iar Mercur este retrograd în exil și predispus emoțional la visare, imaginație, creativitate, poezie, lăsând în urmă afinitatea lui obișnuită pentru rațiunea rece, pragmatică, mercantilă și, uneori, manipulativă. Uniunea lor, alături de Uranus în Taur, pe Împărăteasă, cu care se află în sextil, formează baza Corabiei Argonauților, Carina-IUBIREA. Iar Pluto în Vărsător pe arcana Raiului XVII, la gradele Împăratului și minutele Nebunului aflat la început de călătorie inițiatică, 4:31, împreună cu Luna din Rac, de pe arcana ÎNDRĂGOSTITULUI, la gradul Roții Fortunei (ARCA) și minutele Justiției (DREPTATEA), 28:26, formează PUNTEA: determinare, stabilitate, intuiție, pasiune și creativitate. Jupiter conjunct cu Canopus, cea mai strălucitoare stea din constelația Carinei, luminează calea mărilor cu fulgerele înțelepciunii lui. După multe peripeții care i-au ținut la distanță și Eros o regăsește pe Psyche a lui, în lumina stelei regale a Răsăritului, Aldebaran. Iar Chiron vindecă relațiile dintre mamă (Ceres) și fiică (Eris/Persefona), ca să nu mai perturbe relațiile dintre îndrăgostiți.
Pe 30.11.2011, de ziua Împărătesei, la ora 3 a ei, Regulus, steaua regală a Legii, trecuse granița din Leu în Fecioară, pe arcana Justiției VIII. Se estimează că ar fi intrat în Leu în anul 156 î.Hr, zodie pe care a străbătut-o în tot acest interval, adică de când durează era patriarhală a Peștilor! (corecție la Cartea Magului, Georgi Ana, în care estimasem data de 28.11.2011, fără să fac harta astrală)
Acest eveniment a marcat un moment de răscruce cosmică. Energia lui Regulus rezonează de minune cu energia Justiției, pentru că amândouă exprimă legea cauzalității. Acum ne aflăm într-un an al Justiției, (20)26/8, în care un alt eveniment cosmic de angergură marchează timpurile pe care le trăim și anume trecerea lui Neptun din Pești în Berbec și conjuncția cu Saturn. Între timp, Regulus a parcurs 12 minute din zodia Fecioarei, indicând tocmai spre arcana Spânzuratului! Schimbare de perspectivă!
În acest traseu peste ani, vom inventaria aspectele astrale semnificative din 3 zile cu impact de destin: 30.11.(20)11, 3.02.(20)12 și 20.02.(20)26.
30.11.(20)11 Rescrierea Legii Universale
Ziua Împărătesei, în luna Puterii din anul Puterii și Secolul Judecății reunește energiile Venusiene și Lunare. Repetiția lui 11 și în forma de 20 accentuează aspectele lunare în scopul dezvoltării Puterii (11) de Judecată (20), cu duhul blândeții (11). Anul (20)29/11 va reflecta în plan personal modul în care acest deziderat a fost realizat, mai mult sau mai puțin, în timp ce anul (20)20 a fost declanșatorul etapei de testare, pentru următorii 9 ani. Ce se întâmpla pe cer, în mintea universală, în acel moment?
Jupiter retrograd, marele benefic și tată al zeilor, se afla în Taur, pe arcana Împărătesei, la gradul Magicianului și minutele Împărătesei, 1:30, conjunct cu Vertex (inversiunea sortită) la gradele Puterii și minutele arcanei fără nume 29:49 (11:13) și mai departe cu Luna neagră, la gradele Roții Fortunei (soarta) și minutele Justiției, 28:08 iar acestea din urmă fac trimitere directă la anul (20)26/8 patronat de Roata Fortunei (2026=26+2=28) și ziua de 20.02, oglinda Judecății din cartea Papesei, când o regăsim pe Lilith, LUNA neagră, în casa lui JUPITER, în Săgetător, la gradul Îndrăgostitului și minutele puterii, 6:56/11, în timp ce Jupiter, din nou retrograd, se află în casa LUNII, la gradele Diavolului și minutele Puterii, 15:38. Diavolul și Îndrăgostitul au o relație de codependență creatoare, pentru că arcana XV, în forma ei benefică, reprezintă puterea și idealul Îndrăgostitului , aflat în postura uniunii amoroase desăvârșite, de HermAfrodit; iar pe 28.02.2026 ne scăldăm în energia conjuncției dintre Hermes-Mercur și Afrodita-Venus, HermAfroditul în Pești, pe arcana Lumii, la 22:15 grade, ce pregătește un nou început (22) în relațiile de iubire (15), cu toți cei 9 ochi ai Îndrăgostitului transFIGURAT BINE deschiși (6+9=15)!
Vedeta momentului, chiar al Erei Peștilor, am putea spune, este desigur Regulus la 0:00, gradul începutului absolut, în Fecioară, pe Justiție, în inconjuncție cu Uranus în Berbec, semnul inițierilor în ocultism, ce vor urma să vină în următorii 8 ani, la gradul Nebunului pe Nebun și minutele Papei conducător și în opoziție cu Chiron, centaurul îmbolnăvit de moarte, în Pești, pe arcana Judecății celei de pe urmă, la gradul 0 al Nebunului și minutele Papei, 50, cel mai iubit dintre discipoli și tocmai acela care l-a rănit. Chiron, la rândul lui, este conjunct cu Neptun, marele iluzionist, aflat încă în Vărsător, cu pretenții de deținător al adevărului, la gradul Roții Fortunei și minutele Diavolului, 28:15. Sunt tranzite de mare profunzime, pentru că toate rănile rezultate din încălcarea legii universale a iubirii vor fi din nou reactualizate cât timp Chiron și Neptun vor străbate împreună adâncurile oceanului planetar al subconștientului.
În acest timp, Venus este închisă cu Pluto în Casa Dumnezeu (Hades și Persefona) iar Luna este în conjuncție cu Sisif în Vărsător, pe arcana Raiului, ducându-și îngenuncheată bolovanii, cu demnitate și grație divină.
Pe cer se conturează o piramidă cu vârful în jos, pe conjuncția dintre Venus și Pluto, simbolizând femeia sacrificată între ziduri de piatră, ca Ana lui Manole, pentru înălțarea și menținerea unei biserici patriarhale.
3.02.(20)12 Începutul Iluziei
Tranzitul lui Neptun în Pești a început cu o răsturnare de paradigmă, în faimosul an al Spânzuratului, de la finalul calendarului mayaș, 2012. De atunci încolo, previziunile apocaliptice au tot înaintat în valuri spre noi și au cuprins inclusiv anul Justiției în care ne aflăm, pentru că au făcut parte din scenariul iluziei generalizate în care Lumea a fost înVĂLUITĂ de Neptun tot mai intens. Pierderea tot mai accentuată a reperelor realiste face ca oamenii încă să se mai încreadă în aceste povești fantastice cu tranziția spontană într-o altă realitate materială și cu extratereștri salvatori, de atâtea ori dovedite iluzorii. Cerul ne arată că schimbările cu pași mărunți, Pars Fortunae, sunt valabile chiar și pentru uriașele corpuri cosmice, cum sunt stelele regale ale direcțiilor; se întâmplă minut cu minut, unele mai lungi, altele mai scurte. În funcție de mărimea și gradul de conștiență al călătorului, călătoria decurge mai repede sau mai încet: cele 12 minute ale lui Regulus din 2012 până în 2026 echivalează în termeni omenești cu 14 ani tereștri (2012-2026). Planete, oameni, animale, vegetale, cristale călătorim toți împreună, fiecare în ritmul propriu, adunați pe arca lui Noe, ce plutește pe vasta întindere a apelor conștiinței cosmice, din Creierul Universal (Nous/Noi). Așadar, ce ne-a etalat pe cer ziua Împărătesei, 3 din luna Papesei, 2 și anul Spânzuratului 12?
Regulus, steaua legii universale, aflat la 0:00 grade, în Fecioară, pe Justiție, în opoziție la grad perfect cu Neptun, aflat la 0:00 grade în Pești pe Judecată, conjunct cu Chiron la gradul Împărătesei și minutele Arcanei fără nume, 3:49/13 și cu steaua regală a alchimiei, Fomalhaut, la gradele Împăratului și minutele Papesei, 4:02 preZIC moartea sistemelor tradiționale, BOLNAVE, OTRĂVITE, de Judecată pentru a le putea alchimiza și renaște într-o formă diferită, PERSONALĂ, a Puterii de preJudecată, la timpul potrivit asigurat de Saturn, aflat în Balanță, pe arcana Puterii, la gradul de urgență al Puterii și minutele Împărătesei, 29:30. Scopul întregului proces pare să fie reechilibrarea Justiției divine cu cea omenească printr-un amplu proces de Judecată, în care rolul individului devine prioritar în fața sistemului, desfășurat pe parcursul a 100 de ani pământești. Iar rolul energiei feminine vindecate și vindecătoare poate să fie determinant.
Lilith, aflată la gradul Papei și minutele Roții Fortunei, 5:28/10, în Taur pe Împărăteasă este conjunctă cu Jupiter, la 2:59/14 și Sisif la 8:41 și în opoziție cu Saturn, din Balanță, de pe arcana Puterii, simbolizând reactualizarea și REMEMORAREA rănilor și cruzimilor împotriva femeii prin asuprire, viol, supunere, omor, abandon, furtul puterii. Cu asta se ocupă de altfel în mod special Constelațiile familiale din ultimii ani dar această etapă tinde să se încheie acum, odată cu ieșirea lui Neptun din Pești și cu tranzitul lui Lilith în Săgetător.
Pe cer s-a format atunci o mare piramidă cu vârful în sus, pe Luna aflată în zodia duală a Gemenilor, pe arcana Papei, stăpânul Patriarhatului, la gradul Îndrăgostitului și minutele Eremitului, 24;54, pusă la colț, într-un careu în T, simbolizând nesfârșita suferință a iubirii dintre 2 singurătăți incapabile să se înțeleagă și să comunice una cu alta.
20.02.(20)26 Oglinda Papesei
Ziua Judecății XX, în oglindă cu cartea Papesei II, vine cu mult așteptata și analizata conjuncție dintre Saturn și Neptun, amândoi aflați în Berbec pe arcana Nebunului, la gradul Nebului și minutele timpului potrivit de Eremit, 0:45. Nebunie totală! Iluziile ultimilor 14 ani se detramă cu fiecare ceas. Vălurile minciunilor cad fără menajamente, pas cu pas, în anii care vin. Cu deosebire cele despre Sine, cele mai derutante.
Pallas, zeița înțelepciunii conduce procesul de Judecată la gradul perfecționist al Justiției 8:44/8, Venus este dispusă să-și răstoarne modul de gândire și simțire (12:51/6) iar Soarele luminează în cartea Papesei pagina Împăratului auto-suficient (2:04), ajutându-l să-și recunoască și cealaltă față, cea de Nebun dispus să se împace cu Împărăteasa (22:12), ca să pornească împreună spre noua lume SORTITĂ a iubirii: inversată, caldă, împăciuitoare, magică și strălucitoare (Vertex 21:42, Vesta 20:46). Cu condiția să aibă amândoi suficientă răbdare și perseverență până să ajungă acolo, că mai e ”cale lungă, să ne-ajungă”. Cel mai apropiat an de realizare cu adevărat iubitoare, indicat de Vertex (21:42gr), fiind probabil 2042, anul Îndrăgostitului, în formulă inversă din 2024 dar cu un orizont de așteptare mult mai îndepărtat, ce duce până în 2142, cu METAmorfozarea tendințelor anului 1542, după 600 de ani priviți prin oglinda misterioasă a Îndrăgostitului!
În 20.02, Luna, aflată și ea la 12:12 grade în Berbec, pe arcana Nebunului, ne poate lua cu ea, la ora ei, cu acordul Justiției, h18:53/8, într-o călătorie fantastică, de trecere prin Țara Oglinzilor, în care să ne arate diferențele copleșitoare dintre iluzie și realitate, dintre constrângere și libertate.
17.02.2026 h14:01 ZIUA RAIULUI la ora Temperanței și minutul Magului. Conjuncții în serie între Vărsător și Berbec. Vărsător: Vesta-Marte 19gr, Soare-Luna 28:50.Pești: Pallas, Venus, la 7-8gr țin NN între ele și Mercur la 10gr. Berbec: Saturn-Neptun la 0gr și Ceres-Chiron-Eris între 20 și 23gr.
Eclipsa inelară de Soare are loc în Vărsător, pe arcana Raiului XVII, adevărul eliberator gol goluț, ca o femeie frumoasă cu părul strălucitor, luminat de Luna din frunte, ca o secere și dublează energia zilei (17). Momentul este despre ADEVĂR, DREPTATE, ÎNȚELEGERE ȘI GENEROZITATE. Dar culoarul de conștientizare (17+2=19, Soarele din Tarot) ce se deschide acum duce mult mai departe, până la eclipsa totală de soare din 12.08.2026, de pe arcana Șaretei VII din zodia Leului (7 din 17), de ziua Spânzuratului XII și ne-ar putea schimba radical direcția în viață.
Toată Lumea pare disperată să caute un adevăr absolut, nenegociabil și de necontestat, în timp ce o mulțime de zvonuri și ipoteze roiesc în jur într-o avalanșă informativă haotică și contradictorie. Pești contra Berbec. Iluzie, dezinformare contra inițiere în discernământ (Saturn cj Neptun la 0gr). Nu știi pe cine să mai crezi și cine are mai multă dreptate! Pentru că scopul procesului este să judeci singur și să te înCREZIcrezi numai în propria judecată.
Venus, pe gradul Justiției divine, 8, tocmai ieșită din întunericul Lumii de dincolo, din pântecul oceanului planetar, constrânge destinul (NN) să se supună sistemului ei de valori (iubire, frumuseșe, bunăstare) și este protejată din spate de Pallas, zeița războinică a înțelepciunii, născută din capul lui zEUs, cu care de altfel triangulează (Jupiter). Redevine vizibilă pe cer ca un luceafăr de seară intens de strălucitor până spre sfârșitul anului Justiției.
Capul Gorgonei, de pe scutul Atenei (Pallas), este acum focalizat de Uranus, tatăl aTOTcunoscător, aflat în casa Împărătesei (Venus), în conjuncție cu steaua fixă Algol din constelația Taurului, de la 26gr! Ideile toxice insidioase, duritatea mentală îmbibă aerul și provoacă stări ambigue, generatoare de multă confuzie și frică. Mintea care împietrește spiritul colcăie de șerpi veninoși în obscuritatea eclipsei. Și totuși Chiron, în conjuncție cu Eris, aduce o claritate vindecătoare și ne arată cu bagheta Magicianului că mărul de aur al adevărului strălucește la fel de puternic și în cel mai profund întuneric!
Numărul de destin pentru această zi este 20 (1+7+2+2+0+2+6), indicând Judecata XX, de pe NN al destinului, ce ne încurajează să ne încredem în vocea interioară, prin care CERul ne șoptește adevărul îndelung căutat cu vocea discretă a Sufletului (Psyche cj cu Aldebaran, steaua regală a iluminării).
SIMBOL SABIAN Vărsător 29 (28° – 29°)
Fluture ce iese dintr-o crisalidă…
SE RIDICĂ NIVELUL NOSTRU SPIRITUAL CU O TREAPTĂ MAI SUS!
Un căutător progresează de obicei cu pași mici, dar ocazional are loc un salt major către un nou nivel de înțelegere. Discipolul lucid trăiește o inițiere spirituală, este transformat în interior și astfel poate trece printr-o metamorfoză resimțită ca o renaștere. (Rudhiar)
”Cunoaște Adevărul despre CINE EȘTI și încotro te înDREPȚI și această cunoaștere îți va elibera drumul de orice obstacol!”
În ziua opoziției din anul Justiției, 12.02.2026, dintre Spânzurat XII și Papesă II, adică dintre dorința și putința de a AVEA ceva, mi s-a povestit o întâmplare cu două fetițe, Soare și Justiție (Lună), foarte semnificativă din perspectivă arhetipală. Povestea a ajuns la mine în această zi prin intermediul mamei Justiției, Temperanța XIIII, avatar al mesagerului Mercur, cu Soarele din Pești pe arcana Lumii, sub semnul iubirii, compasiunii și înțelegerii și cu nodurile de destin așezate fix pe arcanele II (NN) – XII (NS) în poziție inversată, la gradul 0:21, între Nebun și Lume, între început și sfârșit. Care zic: ca să am ce îmi doresc e nevoie să inițiez Omul în recuperarea libertății sale de acțiune.
Pe scurt, povestea sună cam așa: cele 2 fetițe, Soarele, născută în zi de 19 și Justiția, născută în zi de 26/8, erau aparent prietene. Însă undeva în spatele prieteniei, erau animate amândouă de un puternic spirit de competiție pentru iubire și atenție. Competiția se transformă ușor în combativitate. Și într-o zi, Justiția mergea de mână cu o altă fetiță. Și Soarele, văzându-le și simțindu-se trădată, lovește cu ciudă mâinile împreunate și le separă violent. Încălcare de libertate! Justiția, înfuriată de nedreptate, rupe prietenia cu fetița Soare care, răzbunătoare la rândul ei, prinde ocazia și pune piedică Justiției. Și Justiția cade. În loc de înțelegere și împăcare, cele 2 fetițe, Soare și Lună, ajung la o despărțire dușmănoasă unde nu mai încape nici un dram de prietenie.
ARHETIPURILE
Întâmplarea asta mi-a amintit de căderea arhetipală a Justiției, de la începutul secolului Soarelui, când un mistic englez pe nume Arthur Rider Waite, membru al unei asociații secrete intitulate ”HERMETIC Order of the Golden Down” (Ordinul Zoriior Aurii), precum și al Ritului Masonic Scoțian, a lansat un set de Tarot în care a inversat locurile între arcana Justiției VIII și cea a Puterii XI, JUSTIFICÂND astfel și conSACRÂND magic abuzurile de Putere împotriva Justiției, atât de răspândite în vremurile noastre.
Setul a fost publicat în 1910, deceniul Roții Fortunei, în sincronicitate cu data de naștere a autorului 2.10.1857, care conține, pe de o parte, de 2 ori energia Spânzuratului, adică INVERSAREA SIMBOLURILOR, în zi+lună (2+10=12) și an (5+7=12), pe de alta prin faptul că arcana Puterii XI se reduce numerologic la 2, fiind derivată din Papesă (1+1=2). Iar secolul împreună cu ziua formează Judecata (18+2=20) și această inversiune magică operată asupra roții universale a Tarotului (simbolizată de deceniul 10 din secolul Soarelui 19), care reflectă în Sine structura conștiinței umane, a afectat de atunci încolo discernământul majorității utilizatorilor de Tarot. Până la acea dată, în special cei preocupați de ezoterism, utilizau setul de Tarot de Marseille. Astăzi acesta este aproape necunoscut.
O altă avertizare simbolică apare și în data morții lui Waite, 19.05.1942, de ziua Soarelui XVIIII care i-a pus piedică, unde regăsim o oglindă similară cu cea de la naștere 12-18-12, în forma 24-19-42 (19+5=24), semnalând în centru jocul de SECOLE dintre lună și soare, 18 și 19, precum și dilema Îndrăgostitului , 24/42/6, ca și consecință cauzală, JUSTIȚIARĂ, a morții, reprezentată în arcană de craniul ALB din spatele Erosului. Mai direct spus: competiția și eXclusivismul în iubire atrag degenerarea, disoluția și uitarea!
Atât Justiția cât și Puterea reprezintă în Tarot aspecte ale Lunii, Luna în Fecioară și, respectiv, Luna în Balanță, ceea ce înseamnă că Justiția trebuie să fie PURĂ, CORECTĂ și atentă la detalii iar Puterea ECHILIBRATĂ, BLÂNDĂ și stăpână pe Sine, NU peste alții!
Acum, dacă ne jucâm mai departe cu simbolurile, tatăl fetiței Justiție VIII, este Putere XI, cu o oglindă în data de naștere înrudită cu a lui Waite, 11-12-11 iar mama Temperanță cu oglinda 14-3-14! Ca să vedeti cum Roata universală așează mereu lucrurile la locul lor, folosindu-se, în ultimă instanță, de oameni! … care poate nici habar nu au ce forțe universale servesc prin dinamica dintre ei.
Anul 2026 analizat din perspectiva Tarotului Inițiatic. Numesc astfel acest mod de abordare personal, în care asociez mitologia, astrologia și numerologia cu Tarotul de Marseille, pentru a-l diferenția de Tarotul divinatoriu, popular cunoscut ca ghicit sau dat în cărți. Folosesc exclusiv arcanele majore din setul editat de Jodorowsky la finalul anilor 90 din secolul Soarelui pentru că în el se regăsesc toate simbolurile adunate de-a lungul a 30 de ani din numeroase alte pachete găsite în anticariate. Este un set care conține întrânsul multe alte seturi.
În acest sistem, împart anul în 2 jumătăți: primele două cifre reprezintă secolul și rămân neschimbate timp de 100 de ani, următoarele 2 formează partea mobilă, schimbătoare, deceniile; au mai rămas 74 de ani din secolul Judecății și 3 ani din deceniul Judecății. Deci, în acești ani, până in 2029, ne aflăm de 2 ori sub influența arcanei 20, Judecata. SCOPUL evoluției în toată această perioadă este dezvoltarea disCERNĂmântului, aflarea ADEVĂRULUI eliberator, mai întâi la nivel personal și, apoi, până în 2099 și la nivel colectiv.
Prin urmare anul 2026 combină energiile arhetipului Justiției 26/8 cu cele ale Roții Fortunei 10 format din 26+2=28, în sincronicitate astrală cu faptul că Justiția VIII se află acum pe Nodul Sud, la trecut și Judecata XX, pe Nodul Nord, la viitor. Și pentru mine aceasta constituie o confirmare a faptului că asocierile pe care le fac cu astrologia sunt veridice, fiind susținute astral prin sincronicități de mare precizie.
Un an 10, care se formează din 9 în 9 ani, este foarte diferit de un an 1 pur, care are loc doar la un început de secol (de ex.2001)! Roata Fortunei în Tarot simbolizează chiar horoscopul, ca instrument al sorții ce ne asistă în toate procesele de tranziție.
Calea BunăStării din anul Justiției ne va aduce recompensele BINEmeritate, după ce anul trecut am parcurs cu Șareta calea BunăVoinței, DACĂ am știut să alegem conștient binele și bunătatea. Conform dictonului ”După faptă și răsplată”.
Deci calea bunăstării depinde de înțelegerea legii cauzalității pe care ne-o arată NS pe Justiție în primele 7 luni ale anului, până pe 26.07.2026, urmată din nou de Șaretă, pe trecut, pentru următoarele 5 luni și pe tot parcursul anului Eremitului 2027 care va veni. Astfel, procesul de Judecată prin care trecem la NN ne impune să identificăm cu precizie cauzele care produc efecte nedorite în viețile noastre, ca să le putem evita. Iar Roata Fortunei ca supraveghetor al anului Justiției provoacă instabilitate oriunde energia masculină nu se află în echilibru cu contrapartea sa feminină.
Anul este condus de Legea Cauzală a Echilibrului și acolo unde există un dezechilibru, în orice domeniu al vieții, acesta va fi corectat, cu voie sau fără de voie.
Călătoria Argonauților
Anul 2026 activează și arhetipul cunoscut în mitologia greacă sub numele de Argo Navis (sau arca lui Noe), corabia pe care toți ne aflăm în căutarea lânii de aur, secretul ascuns pe fundul corabiei ce are la bază constelația Carina, iubirea!
Etimologic, Carina derivă din grecescul ”katharos”, ce însemna ”pur”, prin filtru italian devenit ”iubire”. În română, Carena denumește partea navei care se găsește sub linia de plutire iar Catarg este stâlpul care susține pânzele și antenele de comunicații
Tot din această rădăcină provine conceptul de Chatarsis, ce are ca scop atingerea unei stări purificatoare prin artă, de reînnoire emoțională, reînnoire spirituală sau claritate mentală, prin eliminarea sentimentelor distructive sau copleșitoare.
Argo Navis e reprezentată în structura anului 2026 de Roata Fortunei, horoSCOPUL ce conține în el toate arhetipurile vieții, Animus și Anima, la fel ca și arca lui Noe, derivat din Nous, eonul minții universale din mitologia gnostică. Iar Carina este reflectată în structura anului de arcana 6 din anul 26, Îndrăgostitul, ce reprezintă principiul universal al iubirii! Expediția mitologică a fost condusă de Iason, al cărui nume se traduce prin ”vindecătorul”.
Deci corabia cu cei 50 de mari eroi ai antichității, între care și o femeie, Atalanta, cea mai iute alergătoare, simbol al mercurului alchimic, a plecat de la Volos în căutarea lânii de aur, simbolul iluminării din grota lui Ares. Ghiciți unde? La Colchis, pe țărmul Mării Negre! Ares/Marte este asociat în astrologie cu capul iar lâna de aur ar fi creierul iluminat al Împăratului. Călătoria argonauților semnifică la un nivel profund chiar MAREA OPERĂ ALCHIMICĂ.
DPDV astrologic, începem această fabuloasă aventură sub semnul lui Chiron, centaurul vindecător conjunct cu Eris, în Berbec, zodia patronată de Marte, pe Magician, la gradul Îndrăgostitului 24/6 și Aldebaran, steaua regală a Răsăritului, a iluminării cj Psyche, arhetipul sufletului, la 10gr în Gemeni, pe Împărat, care-l reprezintă pe Marte. Această sincronicitate astrală uimitoare generează fundația Roții Fortunei pentru călătoria vindecătoare în conștiință și pregătește, pe termen mai lung, apogeul din anul 2028 și finalul din 2029, cu întoarcerea argonauților victorioși acasă.
Și mai vreau să semnalez o sincronicitate astrală semnificativă: tranzitul lui Eris, care formează un sistem dual cu Pluto, la marginea sistemului solar este de 559 ani, ea parcurge Berbecul din 1922 până în 2044, an în care și Pluto, perechea ei, va trece din Vărsător în Pești! În tot acest interval, umanitatea a suferit în mod tot mai accentuat de diminuarea stimei de Sine, de sentimentul că nu merită mărul de aur pe care îl aruncă Eris ca recunoaștere a valorii de Sine.
Tot deceniul Judecății, care a început în anul (20)20 din secolul Judecății, care a început în 2000, se învârte în jurul misterului Îndrăgostitului, arcana iubirii și a alegerilor inspirate de inimă, reactivată din 2 în 2 ani:
2022 = 6 (22+2/24)– 2024 = 6 (2+4) sub 8 (24+2/26) – 2026, 6 conținut în 8, Justiția și Judecata Îndrăgostitului cu NN pe Judecată (20+6) – 2028-29, nodurile lunare pe axa Capricorn-Rac, cu Îndrăgostitul pe NS la încheierea deceniului pentru restaurarea Puterii Îndrăgostitului!
Deci traversăm niște ani sub semnul legii iubirii, cu profunde valențe alchimice. Multe distrageri pot avea loc în tot acest interval. Călătoria argonauților este una cu multe peripeții, furtuni, capcane dar și rezolvări magice.
M-am gândit destul de mult la tine. Mă întreb unde ești și ce faci. Îmi place să cred că, dacă ai putea, te-ai întoarce și m-ai pune la curent din când în când. Poate că da, într-un fel ciudat. Vreau să-ți spun o poveste. Povestea unui cântec pe care l-am scris zilele trecute, povestea nașterii albumului „Levels of Pain”. Ca să fiu sincer, pare mai puțin ceva creat de mine și mai mult ceva ce am descoperit împreună, ca și cum ar fi așteptat sub suprafața vieților noastre.
A început cu durere, o durere viscerală reală. A început cu o excursie la schi sub un cer palid de iarnă, cu respirația transformându-se în gheață în aerul rece și cu o întrebare.
O întrebare care a dezlegat amintiri.
O întrebare care m-a dus înapoi la spital, de data aceasta cu tine ca pacient.
O întrebare care a evocat conversațiile târzii de noapte pe care le-am împărtășit pe coridoarele liniștite ale Spitalului Juravinski.
O întrebare care a subțiat vălul timpului.
A fost o întrebare care mi-a fost pusă iar și iar în strălucirea sterilă a camerelor de spital după accidentul meu de motocicletă din 29 mai 2023. O întrebare care m-a urmărit prin oase zdrobite și operații eșuate, prin nopți lungi când durerea a întins orele în ceva fără tăiș sau milă.
Și a fost aceeași întrebare care a revenit în ultimele luni ale vieții tale, rostită încet lângă pat, ridicându-se prin zumzetul mașinilor și ritmul fragil al respirației împrumutate.
„Pe o scară de la unu la zece, cum ți-ai evalua durerea?”
La început a părut practică. Un număr. O căsuță de bifat. O modalitate de a măsura ceva ce refuză orice măsură.
Dar, în timp, a devenit altceva. A devenit un ritm. O scară care se ridică prin umbră. Un limbaj pe care amândoi a trebuit să-l învățăm.
Un limbaj pe care am ajuns să-l vorbim fluent.
Un limbaj scris în respirație și oase.
Un limbaj pe care mulți dintre noi îl purtăm, fie că vrem, fie că nu.
Sunt atât de multe lucruri pe care vreau să ți le spun. Și întârzii să le spun.
Am vrut să le spun cât mai era timp. Dar ai plecat repede. Prioritățile s-au schimbat peste noapte. Zilele s-au îngustat. Și cumva, am rămas fără timp.
Am încercat să spun ce puteam pur și simplu fiind acolo. Stând lângă tine în acele ultime porțiuni de drum. Apărând cât de des și cât de mult am putut.
Îmi amintesc cum mi-ai spus că nu ai fost un tată bun. Că nu mi-ai transmis nicio lecție importantă. Că nu exista nimic spre care să poți arăta și să spui: „Copiii mei știu asta pentru că i-am învățat eu”. Nicio învățătură măreață. Nicio moștenire clară de înțelepciune.
Te-ai înșelat.
Cel puțin pentru mine, ai fost acolo în modurile care contează cel mai mult. Ai fost întotdeauna Planul meu B, fie că știam sau nu. Și nu este puțin lucru. Planul B este salvarea atunci când Planul A se prăbușește. Este asigurarea liniștită că, dacă pământul cedează, cineva va mai fi în picioare. Este linia de salvare care permite unei persoane să își asume riscuri, să crească, să pășească în necunoscut fără a fi consumată de el.
Este plasa de siguranță pe care mulți nu o au niciodată. Ai fost putere pură pentru mine. Te vedeam ca fiind invincibil.
Planul B
Cred că m-ai învățat lecția asta când eram foarte mic, într-un mod care nu era deloc abstract. Sunt sigur că îți amintești de excursia noastră cu barca pe râul Lăpuș din România, când barca noastră gonflabilă s-a înfășurat în jurul unui copac și ne-a aruncat în curentul sălbatic.
Nu-mi amintesc totul. Amintirea din acea vârstă este împrăștiată și fragmentată. Dar îmi amintesc că te-am strigat. Îmi amintesc că erai acolo. Îmi amintesc cum mâinile tale mă scoteau din apă. Îmi amintesc sângele de pe picioarele tale de la pietrele pe care te-ai aruncat ca să ajungi la mine.
Mai presus de toate, îmi amintesc că m-am simțit în siguranță.
În acel moment, fără discursuri sau instrucțiuni, mi-ai arătat ce înseamnă să fii acolo. Nu condiționat. Nu convenabil. Ci complet.
M-ai învățat din nou lecția asta ani mai târziu, când am plecat de acasă să locuiesc cu mama fără să-ți spun. Nu-mi amintesc de acea perioadă ca fiind una fericită sau tristă, de altfel. Dar îmi amintesc de acea dimineață în București, când mergeam spre școală și te-am văzut acolo. M-ai găsit. M-ai găsit.
Cred că aceasta ar putea fi una dintre cele mai fericite și mai formatoare amintiri pe care le port. Mi-a fost dor de tine mai mult decât știam cum să spun.
Îmi amintesc că te-am văzut acolo, zâmbind, cu brațele larg deschise. Îmi amintesc că alergam spre tine fără ezitare, aruncându-mă în îmbrățișarea ta. Îmi amintesc sentimentul de a fi ridicat, de a fi adunat.
Îmi amintesc de bucurie pură.
Am încercat să-ți spun câteva dintre aceste lucruri în timpul acelor lungi nopți de spital. Îmi amintesc că m-am gândit că merită să fie scrise, să fie așezate sub forma unei scrisori. Am vrut să o fac atunci. În schimb, o scriu acum.
Și chiar și în timp ce scriu, întrebarea revine și îmi răsună în minte. „Cum ți-ai evalua durerea?”
Nu este durerea fizică ceea ce ascult acum. Este ceva mai liniștit. Mă gândesc la tine. O durere a sufletului. O durere a timpului, poate, și a distanței ciudate pe care o pune între noi. Nu doar distanța morții, ci și distanța uitării. În fiecare zi sunt sigur că există lucruri mici care se strecoară. Chipul tău. Zâmbetul tău. Micile obiceiuri care mă enervau înainte. Sunetul exact al vocii tale când erai amuzat, enervat sau critic față de ceva. Mă tem că într-o zi vei fi doar o schiță, un gând trecător sau poate nici măcar atât. Nu știu. Memoria mea nu a fost niciodată de încredere pe termen lung.
Dar durerea are un fel de a deveni amintire. Ne înrădăcinează. Ne stabilizează. Își construiește propriul fel de fortăreață în noi. Ceea ce este sculptat în durere este rareori uitat. Așa că voi folosi această durere pentru a sculpta amintiri despre tine, pentru a le păstra, a le prețui și a le păstra cu mine. Voi folosi durerea ca pe o ancoră, o modalitate de a lega viața ta de a mea. Și am din belșug, la fiecare pas.
Și revin la întrebare. „Pe o scară de la unu la zece, cum ți-ai evalua durerea?”
Când stăteam în patul de spital după accidentul meu de motocicletă, când operațiile au eșuat, când componentele s-au rupt și durerea a refuzat să-și slăbească strânsoarea, am răspuns sincer la această întrebare. Uneori cu dinții încleștați. Alteori, epuizat. Uneori, fără să știu ce număr ar putea conține ceea ce simțeam.
Și apoi, nu cu mult timp în urmă, am stat lângă patul tău și i-am auzit întrebându-te același lucru.
Dimineața de Crăciun
Îmi amintesc de fața ta din spatele măștii de oxigen. Îmi amintesc cât de obosit păreai și cum încă încercai să fii puternic când ai răspuns. Îmi amintesc de epuizarea din tine, genul acela care se află mai adânc decât corpul. Îmi amintesc când m-ai rugat să-ți fac o fotografie în dimineața aceea de Crăciun, în ultima ta zi. A fost ultima fotografie pe care ți-am făcut-o când erai încă tu însuți. Oricât de dureros ar fi să o privești, o voi prețui. Îți mulțumesc că m-ai rugat să o fac. Nu cred că aș fi făcut-o altfel.
Nu știu de ce m-ai întrebat. Păreai aproape amuzat de situația în care te afli, ca și cum ai putea încă să stai puțin în afara ei și să o privești cu umor. Poate te-ai gândit că ne vom uita la ea mai târziu și vom râde. Poate știai că voi avea nevoie de ea. O dovadă a curajului tău. O amintire a cât de curajos ai fost, în ultima zi, pășind în necunoscut.
Îmi amintesc de suferința când te-au conectat la aparatul de oxigen mai mare. Mă întreb acum ce aș fi făcut dacă aș fi știut că este ultima ta zi. Mă întreb dacă aș fi vorbit altfel, dacă ți-aș fi atins mâna mai mult timp. O parte din mine, mi-e rușine să recunosc, era enervată că a ratat cina de Crăciun.
Îmi amintesc de fiecare dată când te-ai chinuit să urinezi în ziua aceea. Îmi amintesc cât de greu a fost pentru tine, cum fiecare încercare devenea o altă mică bătălie și cât de des nu se întâmpla nimic. Cred că aveam o presimțire că va fi curând. Cred că o parte din mine chiar a salutat asta, nu pentru că aș fi vrut să pleci, ci pentru că nu puteam suporta să te văd luptându-te pentru fiecare respirație. Uram că nu puteai găsi un moment de pace.
Voiam să te sedeze și să te intubeze ca să nu mai trebuiască să lupți. Tu nu ai vrut asta. Cred că te-ai hotărât după ce ai fost pe acel aparat că nu mai vrei alte intervenții de genul acesta. Ai vrut să ieși din lume în termenii tăi.
Mă bucur că le-a adus Karina pe fete să te vadă. Nu știu ce își vor aminti sau ce va însemna pentru ele mai târziu, dar sper că vizita a însemnat ceva pentru tine și că o parte din tine s-a simțit susținută de ea.
Sunt recunoscător pentru acele ultime momente când medicamentele ți-au oferit o oarecare alinare și îmi place să cred că te-am văzut chiar și zâmbind încă o dată. Îmi voi aminti ultimele cuvinte pe care le-ai rostit: „Hai să mai dormim un pic!”. „Hai să mai dormim puțin.” Îmi voi aminti mereu inima stângace pe care ai încercat să o modelezi cu mâinile tale, cea care semăna mai mult cu un simbol al infinitului decât cu o inimă. Îmi voi aminti mâinile tale calde. Mereu calde.
Abia acum încep să înțeleg cât de strâns s-au împletit poveștile noastre și cum durerea noastră comună a dat naștere acestei scrisori și cântecului.
Excursia la schi
Se pare că aveam nevoie de această excursie la schi. Încă o amintire, poate într-un moment critic, înainte ca uitarea să se poată instala complet. Un moment pentru a înscrie ceva în cartea vieții mele. O amintire. Nu genul care îmi rupe oasele sau îmi fură respirația, ci ceva mai mic și mai ascuțit. O urmă proaspătă de durere fizică care să mă readucă în acel peisaj familiar. Și din nou, a venit prin legătura dintre părinte și copil.
De data aceasta, eu eram tatăl.
Într-o dimineață frumoasă și geroasă, de 1 februarie 2026, mi-am dus fiica, Clara, la schi. Are nouă ani. Probabil aceeași vârstă pe care o aveam și eu când am mers în excursia cu barca.
Cerul era incredibil de albastru, zăpada strălucitoare ca sticla. Aerul era rece și pătrunzător, dar soarele plutea cald și constant deasupra noastră. Emoția ei era palpabilă. Mi-a amintit de câteva momente din propria copilărie când bucuria se simțea atât de pură și simplă.
Îmi amintesc de unul în special. După operația de apendice, m-ați luat cu voi într-o călătorie de serviciu. Am mâncat la un restaurant și a părut o aventură. Îmi amintesc cât de special se simțea acel lucru mic. Cât de văzut mă simțeam.
Clara râdea, zumzăia de energie, nerăbdătoare să petreacă ziua cu tatăl ei pe pârtii. Așa că am plecat. Ea era entuziasmată, iar eu eram îngrijorat.
A-mi pune piciorul în bocancul de schi a fost o luptă liniștită în sine. Oasele nu s-au vindecat niciodată complet. Materialul care a rămas în mine se mișcă și apasă unde nu ar trebui. Știam riscul. Știam costul. Dar voiam să stau lângă ea pe acel deal. Voiam să-i ofer acea mică bucurie. Voiam să fiu acolo cu ea, să o învăț, să o ghidez.
Drumul spre deal s-a simțit ca o lumină care luptă un război împotriva Imperiului Klingonian. Transpiram la minus zece grade, căldura se ridica dintr-un corp asediat. Durerea are un mod ciudat de a te face să te simți atât supraîncălzit, cât și gol în același timp.
Timpul a început să se dilate în acel mod familiar. Scurta plimbare s-a întins în ceva nesfârșit. Durerea este un alchimist puternic. Îngroașă aerul. Încetinește ceasul. Adaugă suficient din asta și o clipă poate părea o eternitate.
Am ajuns la deal. Așteptarea de zece minute pentru telescaun a părut ore întregi. Mi-am imaginat că urcarea ar putea aduce o ușurare, o scurtă alinare de la presiune. Nu a fost așa. Dimpotrivă, mi-a ascuțit durerea. Cizma apăsa pe un os care nu se vindeca niciodată, pe un metal care încă trăiește unde nu ar trebui. Dacă piciorul meu se odihnea pe zăpadă sau atârna suspendat în aer, nu conta prea mult. Durerea a rămas constantă, indiferentă la gravitație.
Am făcut trei coborâri mici.
Cu fiecare coborâre, durerea creștea. Se încorda în jurul gleznei mele, apoi în jurul respirației. La a treia coborâre, abia mai puteam vorbi. Recunoșteam teritoriul. Locuisem acolo înainte.
Și apoi s-a întâmplat ceva neașteptat.
S-a uitat la mine cu atenție și a spus, cu un calm la care nu mă așteptam de la cineva atât de tânăr, că putem merge acasă, că ar trebui să mergem acasă. Avea lacrimi în ochi. A spus că nu-i place să mă vadă suferind. Că asta o întristează. A spus că nu trebuie să rămânem. Mi-a spus că îi place să petreacă timp cu mine. Știe deja să schieze și îi place că a învățat de la mine. Mi-a spus că am putea găsi altceva de făcut împreună. Poate un proiect în garaj.
Nu era nicio dramă în vocea lui. Nicio dezamăgire. Doar grijă.
Nu era ca râul. Nu era niciun curent care să ne tragă în adâncuri. Niciun sânge pe pietre. Dar, într-un mod mai liniștit și mai profund, ea a fost cea mai puternică în ziua aceea.
Așa că ne-am împachetat și am mers acasă. A venit cu mine la mecanic pentru un schimb de ulei la dubă. În timp ce așteptam, am stat în mașină și am jucat Sudoku pe telefon. I-am arătat mici sfaturi și trucuri, iar ea a ascultat cu atenție, hotărâtă să facă lucrurile bine.
Își amintește cu drag de acea după-amiază. Spune că am făcut Sudoku împreună la mecanic și că a fost distractiv. A fost atât de răbdătoare, atât de concentrată, chiar și într-un loc care i-ar plictisi pe majoritatea copiilor de nouă ani în câteva minute.
Nu a fost aventura la care se aștepta, dar a devenit una pe care o prețuiește oricum.
Era ceva frumos în acel moment obișnuit. Nicio faptă eroică. Nicio salvare. Doar prezență.
Într-un fel discret, rolurile noastre s-au schimbat în ziua aceea. M-am văzut din nou copil, privind spre tine. Și am văzut-o privind spre mine, tatăl ei, măsurând ceva ce încă nu putea numi.
Mă surprind sperând că pot inspira în ea ceea ce tu mi-ai inspirat în mine. Acel sentiment de siguranță. Acea certitudine liniștită că există întotdeauna un Plan B. Nu doar ca un tată marcat de durere, limitat în lucrurile pe care le pot face. Nu doar ca omul atent cu piciorul rupt.
Ci ca cineva stabil. Cineva pe care se poate sprijini fără ezitare.
Este ciudat să mă privesc prin ochii ei și prin ai tăi. Liniile încep să se suprapună, ca și cum timpul s-ar plia în sine. Tată și fiu. Tată și fiică. Modele care se repetă de-a lungul generațiilor, dezvăluindu-și forma doar atunci când ne îndepărtăm suficient de mult pentru a le vedea.
Peisajul durerii
Revenind la această idee de durere, mai cunoscusem durerea înainte. Întâlniri mici și mai mari. Vă amintiți de negul plantar de pe talpa piciorului drept pe care l-am purtat timp de șapte ani? Acesta a fost un lung test de rezistență.
Îmi amintesc de un episod deosebit de brutal într-o noapte de Revelion în Cuba. Infecția s-a instalat. Dungi roșii mi-au urcat pe picior spre genunchi. Doctorii nu au vrut să-l atingă. Mi-au dat antibiotice, dar durerea a devenit ceva primordial. A restrâns lumea la un singur punct de presiune.
Relu a reușit să facă rost de lame de ras, iar eu mi-am tăiat talpa piciorului. Aveam nevoie disperată de ușurare. Când presiunea a eliberat în sfârșit și infecția s-a scurs, ușurarea a fost imediată, aproape șocantă.
Chiar și cu toate acestea în oglinda retrovizoare, ceea ce a urmat după accident a fost cu totul altceva. Nu a fost un episod. Nu a fost o criză bruscă cu un început și un sfârșit. A fost un peisaj. Și nu eram pregătit pentru asta.
Îți amintești cum glumeam că, după ce pleci tu, te mai vedeam mergând cu motocicleta în fața mea? Chiar o fac uneori. Mi-e dor de motocicletă. Mi-e dor de plimbările noastre.
Karina mi-a spus odată că sunt liber să mă urc înapoi pe motocicletă dacă vreau, dar dacă cad din nou, nu va rămâne pentru partea a doua. Era o vorbă pe care o folosea. Ceva de genul „păcălește-mă o dată, păcălește-mă de două ori”. Nu-mi amintesc cuvintele exacte, dar am înțeles sensul.
Poate că zilele mele de motociclism s-au terminat. Poate că motocicleta și-a îndeplinit scopul. Poate că nu va mai avea niciodată aceeași atracție fără tine.
Îmi amintesc cum ai reacționat când ți-am spus că îmi iau permisul de motocicletă. Erai entuziasmat ca un copil în dimineața de Crăciun. Îmi amintesc de prima motocicletă pe care am cumpărat-o și de prima dată când te-am lăsat să o conduci. Erai atât de nerăbdător să te urci. Viteza te-a luat prin surprindere și pentru o secundă am crezut că ai putea să te ciocnești cu o mașină parcată. Te-ai întors rânjind oricum, luminat de ea. Erai atât de entuziasmat să-ți iei propriul permis. Nu era că nu ai fi avut niciodată ocazia înainte. Era doar faptul că ideea de a face asta împreună a stârnit ceva în tine.
Primul tău instinct a fost să te alături trenului. Din câte îmi amintesc, ți-ai luat permisul la scurt timp după mine. Și așa am devenit tovarăși de motociclism.
Nu am mers niciodată cu adevărat cu altcineva, în afară de ocazionalele plimbări cu Karina. Și nici tu nu ai făcut-o.
Poate că nu a fost niciodată vorba doar de drum. Sau de mașini. Poate că a fost întotdeauna vorba de libertate. Despre a merge împreună. Despre a alege mișcarea și orizontul.
Cred că asta a fost întotdeauna partea pe care am așteptat-o cel mai mult. Timpul petrecut. Campingul. Opririle dintre porțiunile de asfalt.
M-am gândit la ultima noastră aventură de camping cu motocicleta. Trebuia să fie o călătorie lungă prin Ontario și Quebec. În schimb, a devenit o scurtă excursie într-un parc provincial, unde am stat toate zilele pe care le plănuisem.
În drum spre acolo, am observat că roata din spate era într-o stare groaznică. Banda de rulare era distrusă pe alocuri. Puteam vedea plasa de sârmă vizibilă. Nu era sigur să merg cu motocicleta și nu am putut găsi una de schimb. În drum spre casă, am înfășurat bandă adezivă în jurul anvelopei pentru a o împiedica să se uzeze mai mult. Îmi place să cred că a ajutat.
A fost o călătorie minunată. Nu din cauza kilometrilor pe care i-am parcurs. Nu din cauza drumului în sine. Partea aceea a fost liniștită de tensiunea anvelopei defecte. Ci pentru că am rămas.
Am pescuit. Am vorbit. Am gătit. Am stat în jurul focului. Am făcut lucruri în pădure. Lucruri de camping. Ritualurile simple care prelungesc timpul și îl înmoaie.
Acum că ai plecat, mă întreb dacă e timpul să renunț la motocicletă. Nu știu când sau unde aș merge din nou cu motocicleta. Poate într-o altă viață.
Poate că voi începe să călăresc în schimb. Ceva și mai sălbatic. Ceva mai liber. Un parteneriat în mișcare, unde drumul nu este înfruntat singur.
Accidentul
Aceste gânduri mă duc înapoi la ziua accidentului și la ultima călătorie pe care am făcut-o împreună.
Ca întotdeauna, erai în fața mea în acea zi caldă de mai. Eram puțin în urma mea când a lovit dezastrul. Era frumos afară. O zi perfectă. Tocmai trecusem în statul New York și ne pusesem căștile. Până în acel moment mersesem fără ele. Aveam muzică în căști și îmi amintesc exact ce se auzea. O melodie ABBA, „Mamma Mia”. Nu am mai ascultat-o de atunci. Scriind asta acum, m-am oprit și am ascultat-o din nou pentru prima dată de atunci și am simțit că deschid o cameră închisă. Versurile, în special, au fost izbitoare pentru mine. Ascultați-o când aveți ocazia. Iată linkul.
Îmi amintesc momentul în care am lovit pământul, motocicleta zburând și zburând de sub mine. Îmi amintesc că m-am uitat la piciorul meu drept și m-am gândit, cu un calm ciudat, că arăta greșit. Era îndreptat în cealaltă direcție. Primul meu instinct a fost practic, aproape absurd. Să-l întorc. Îmi amintesc că m-am oprit, încercând să decid în ce direcție să-l rotesc. A trebuit să urmăresc cutele pielii pentru a găsi orientarea corectă, ca o persoană care încearcă să rezolve un mic puzzle în timp ce lumea arde. Apoi am făcut-o.
Următorul pas a fost să ies de pe șosea. Asta s-a dovedit a fi mai greu. Mi-am făcut inventarul membrelor. Toate erau acolo, dar nu cooperau. Părea că aveam mâna stângă, așa că am început să mă mișc singurul mod în care puteam, zvârcolindu-mă ca un vierme. Îmi amintesc că m-am gândit, foarte clar, că nu mi-ar plăcea să fiu un vierme.
Nu mi-era frică la momentul respectiv. Nici măcar nu mă durea la început. Gândurile mele erau la tine. Mă temeam că te vei învinovăți. Te-am rugat să nu o faci. Ți-am spus că sunt împăcat cu ce s-a întâmplat. Am vorbit serios atunci. Vorbesc serios și acum.
Accidentul nu mi-a luat nimic fără să-mi dea ceva înapoi. M-a învățat răbdare. M-a învățat rezistență. M-a învățat umilință. M-a încetinit în moduri de care nu știam că am nevoie. A schimbat modul în care îmi văd fiicele și pe Karina. A schimbat modul în care măsor puterea. A schimbat foarte multe lucruri.
Nu aș putea să anulez asta.
Așa că atunci când mi-ai spus, spre final, că accidentul meu a fost cea mai mare sursă de vinovăție și regret pentru tine, inima mi s-a frânt într-un mod la care nu mă așteptam. Nu din cauza accidentului, ci pentru că ai purtat singur acea greutate, chiar și după ce am încercat să ți-o iau. Presupun că ar fi trebuit să știu că vinovăția funcționează adesea așa. Ne facem propriile pedepse și apoi le purtăm.
Micu, trebuie să auzi asta din nou.
Nu mi-ai luat nimic.
Nu ai stricat nimic.
Nu m-ai dezamăgit.
Ai mers pe jos patru ore spre casă, apoi patru ore înapoi, apoi din nou patru ore. Nu ai dormit. Pur și simplu ai apărut. Asta erai. Calm. Responsabil. Puternic și discret.
Dacă a existat durere în povestea noastră, nu a fost vina ta. A făcut parte din drum. Parte din viață. Parte din a fi om.
Când am scris „Niveluri de durere”, mi-am dat seama de ceva. Scara de la unu la zece nu este doar despre suferință. Este despre rezistență. Este despre iubirea care refuză să se îndepărteze. Este despre părinți și copii care stau unul lângă altul în camerele de spital, pe autostrăzi și pe pârtii de schi.
Este despre respirație.
Ai mers înaintea mea odată.
Am stat lângă tine la sfârșit.
Ne-am însoțit unul pe altul prin cele mai grele momente ale noastre.
Și port asta cu recunoștință, nu cu regret.
Există ceva anume legat de condiția umană. Nu cred că trăim vreodată viața fără un anumit nivel de durere, fizică sau de altă natură. Când am scris cântecul, am stabilit mai întâi scara de la trei la zece pentru că bănuiesc că majoritatea dintre noi ne trăim zilele la trei. Nu fără durere, ci doar trăind cu un zumzet slab al ei, atât de familiar încât nu o mai numim.
Durerea poate fi o pagubă, dar poate fi și o amintire. Marchează locurile care au contat. Împrăștie experiența în corp, astfel încât să nu se piardă. Și fără durere, fericirea ar fi mai greu de recunoscut, pentru că contrastul face parte din modul în care vedem. Durerea vine în multe forme, ascuțită și surdă, scurtă și de durată, fizică și invizibilă. Nu doar doare. Ne măsoară, chiar și atunci când încercăm să o măsurăm.
Timpul, Tarot și a doua linie melodică
Vreau să reflectez puțin asupra momentului acestei scrisori prin prisma mitologiei și a Tarotului de Marsilia. Nu ofer acest lucru ca dovadă a nimic. Îl ofer așa cum am oferit tot restul de aici, ca model, ca rezonanță, ca o modalitate de a da zilelor o a doua linie melodică.
Am scris cântecul pe 2 februarie 2026. Doi este ziua a II-a, La Papesse. O asociez cu Selene, Luna, și cu cartea ascunsă, cartea vieții care este scrisă în liniște în întuneric. Papesse nu interpretează. Ea păstrează înregistrarea. Ea deține ceea ce este secret, ceea ce este adevărat, ceea ce este amintit sub zgomot. Simt ca și cum în ziua aceea am scris o pagină în cartea noastră a vieții, o pagină de amintit, așezată sub o Titanidă a lunii.
Pe 3, o zi a III-a, L’Impératrice, Împărăteasa, pe care o asociez cu Demeter, am început să scriu această scrisoare. Și asta mi se pare corect. Demeter este viața lumii. Ea este forța verde care insistă. Ea este anotimpurile. Ea este coborârea și întoarcerea. Ea este mama care caută. Dacă Papesa este cartea, Demeter este cerneala vie. Ea este ceea ce face memoria fertilă în loc de sterilă. Ea este ceea ce transformă durerea în ceva ce ne poate hrăni.
Pe 4, o zi din IIII, L’Empereur, pe care îl leg de Ares și Marte, structura lumii, am luat o pauză de la scrisoare. Împăratul este cadrul. Limita. Oasele de sub corp. Dacă Demeter este aspectul feminin al vieții, Marte este principiul masculin al formei. Partea din noi care construiește, măsoară, stabilizează. Mi se pare logic că în ziua Împăratului m-am îndepărtat de munca brută, interioară a scrisului și m-am îndreptat spre crearea a ceva ce putea fi ținut în mână.
Aceasta a fost ziua în care am lucrat la un proiect diferit care îmi dădea târcoale în minte. Am conceput un program pentru a crea o semnătură de viață. Am pornit de la o idee simplă. Ne naștem într-un anumit loc de pe planetă. De-a lungul vieții călătorim dintr-un loc în altul, iar calea noastră lasă o urmă. Dar acea urmă nu este desenată pe o hartă fixă. Pământul se rotește în jurul axei sale. El înconjoară Soarele. Soarele și sistemul nostru solar călătoresc prin galaxie. O viață umană nu este doar o linie care traversează țări. Este o curbă prin spațiul în mișcare, un fir trasat într-o lume care se rotește.
Așa că am creat un program matematic care, având coordonate, date și ore date, trasează calea unei persoane pentru a crea o semnătură vitală. Iată ce a rezultat. O spirală în interiorul unei spirale. Iată fotografia.
Asta am făcut în a patra zi. Munca Împăratului. Transformarea mișcării în formă. Transformarea unei vieți într-un semn.
Și acum, în a cincea zi, o zi dedicată lui V, Le Pape, pe care îl asociez cu Hermes, îți scriu această scrisoare și această interpretare. Și asta mi se pare potrivit. Hermes este mesagerul și traducătorul. Cel care se poate mișca între lumi fără să se piardă. Cel care cunoaște drumurile. Cel care poartă cuvinte peste praguri. Dacă există un arhetip care poate aduna toate acestea și le poate lega în ceva comunicabil, acesta este Hermes. El este puntea dintre vii și morți, dintre experiența brută și povestea pe care o construim din ea.
Pare corect ca Hermes să încheie acest mic proiect. El este cel care îl pecetluiește, nu cu finalitate, ci cu trecere.
Voi face public și programul. Intenția mea este să folosesc un laser pentru a grava semnătura ta de viață pe o bucată de metal. Ceva durabil. Ceva care poate fi atins. O emblemă fizică a urmei pe care ai lăsat-o prin această lume în mișcare. Nu o piatră funerară, ci un talisman. Nu un sfârșit, ci un semn care spune că ai fost aici, iar calea ta încă o modelează pe a mea.
Până în portalul din 26.07.2026, arcana Justiției 26/8 ne întreabă ce servim? … și ne testează discernământul, Judecata XX de pe NN al destinului!
Servim adevărul, dreptatea, binele, sănătatea, bunăSTAREA și, mai ales, iubirea? Atunci o să avem parte de toate acestea după ziua de 27.07.2026, când NN va intra pentru 18 luni în Vărsător, pe arcana XVII, pe care eu o numesc Raiul, în tandem cu Șareta VII care ne va arată direcția.
Ce urmează în luna poate cea mai decisivă a anului 2026? Un tur de forță astrală susținută, prin care Corabia Argonauților, arca lui NOE din mintea universală, se lansează la apă, cu BINEcuvântarea Papesei în călătoria inițiatică a eroilor, de la finalul deceniului Judecății, ce ne duce până în 2029 spre recuperarea puterii de judecată. Cine se simte EROU în propria viață? Și cine nu…
02.02 Luna plină a Leului la 13:04 grade transFORMAtoare
14.02 Saturn în Berbec pe Nebun
17.02 Eclipsa inelară de Soare în Vărsător pe Rai XVII XX
20.02 Saturn cj Neptun în Berbec pe Nebun până la sfârșitul lunii Papesei
26.02 Soare cj NN în Pești pe Judecată la gradul 8 al Justiției
28.02 MercurR cj Venus în Pești pe Lume, Chiron cj Ceres cj Eris în Berbec pe Magician I
Începem călătoria citind din cartea pământeană a Papesei și înCHEIEm cu Roata ca o navă spațială a Cerului (Argo Navis, vizibilă în emisfera sudică în lunile februarie-martie). Predomină 4 arcane feminine, plus 2 relaționale, din care 4 reprezintă ipostaze INTUITIVE ale Lunii, patroana anului, Papesa, Raiul, Justiția, Judecata, una a mesagerului Mercur, Temperanța și Soarele oracular al Roții.
În tot acest interval, Jupiter, marele protector, este conjunct cu Sirius și Canopus, Alfa Carina, de la kârma corabiei, la 14-15 grade în Rac, pe Îndrăgostit, FIX de ziua Eclipsei!
Prin urmare, atenție la detalii în zilele acestea, căci detaliile vor face diferența la începutul unui an justițiar imprevizibil și tumultuos!
Floarea vieții reprezintă modelul ideal, de lumi personale pe deplin realizate și interconectate.
Arcana XXI, ultimul mister din suita misterelor Tarotului, roata universală a Timpului circular, Lumea glorificată, este creația și aspirația lui Venus, în deplinătatea puterilor sale magice, Împărăteasa exaltată în Era Peștilor, transmutată alchimic prin oglinda inversă a Spânzuratului.
Orizontul ei de așteptare ar fi vizibil dincolo de anul 2100, din secolul Lumii, cu un prag potențial de manifestare în 21.12.2112.
Ce avem de îndeplinit până atunci pe acest drum de inițiere în secolul Judecății XX, în fiecare deceniu:
(20)10 Roata Fortunei, acceptarea sorții, ca proces de auto-cunoaștere, înțelegerea și conștientizarea efectelor ceasului astral ce ne conDUCE evoluția. SCOP: Soarele (19)
(20)20 Judecata, dezvoltarea discernământului bazat pe logică, coerență mental-emoțională și încredere în Sine. SCOP: Puterea (29/11)
(20)30 Împătăreasa, ajustarea și reconfigurarea sistemului de valori. SCOP: Spânzuratul (39/12)
(20)40 Împăratul, reconfigurarea modului de gândire, comunicare, acțiune și reacțiune, transcenderea tiparelor rigide prin creativitate. SCOP: Arcana fără nume (49/13)
(20)50 Papa, finalul patriarhatului, depășirea dogmelor, a dictaturilor de orice fel, religioase, economice, sociale și reconfigurarea credințelor. SCOP: Temperanța (59/14)
(20)60 Îndrăgostitul, înțelegerea și acceptarea legii universale a iubirii ce include, integrează și nu concurează. SCOP: Diavolul/DiaBel, HermAfroditul (69/15)
(20)70 Șareta, manifestarea voinței exterioare în acord cu chemarea interioară și legile divine, eliberarea de limitele materialității, spiritualizarea materiei. SCOP: Casa Dumnezeu (79/16)
(20)80 Justiția, realizarea echilibrului interior și exterior, restabilirea adevărului și a relației complet funcționale între principiul feminin și cel masculin. SCOP: Raiul (89/17)
(20)90 Eremitul, încetarea războiului pe toate planurile creației, reconectarea prin intuiție cu Sufletul și Spiritul Lumii, Anima și Animus și începutul păcii. SCOP: Luna (99/18)
Am scris acest articol pentru că iar sunt unii care reseteaza lumea în 2026, cum au mai făcut-o periodic din 2000 încoace. Numai că lumea nu se reseteaza când vor ei ci are ritmul propriu, de necontestat și de neocolit… nu există scurtături dar există capcane. Și oricât am vrea, nu putem sări peste etape…
Prin urmare, nu ne rămâne decât să avem răbdarea, încrederea și dorința de a trăi sănătoși până atunci!
