Numele Manole provine din EmanuEL și deși este tradus de obicei prin filieră ebraică „Dumnezeu e cu noi”, eu prefer să-l interpretez mai degrabă ca „MÂNA Dumnezeu”, care avea MENIREA să ridice „CASA Dumnezeu” (e-manu-EL); iar în legenda românească EL chiar apărea ca un mare MEȘTER artizan, ce pe ARGEȘ în jos conducea 9 meșteri mari, calfe și zidari! În timp ce Ana face referire la cer, în greacă fiind un prefix cu sensul de “sus“. Cuvântul în sine reflectă o OGLINDĂ, în care ce e sus e asemenea cu ce e jos, e ANA-LOGIC. La sumerieni, zeul suprem al cerului se numea ANU, existența lui fiind UNA cu pământul, Ki sau Gi, pe care îl oglindea în înalt.
Balada Meșterului Manole este o poveste inițiatică unică, la fel ca Miorița, în care simbolurile străvechi ale creației sunt transmise peste GENE-RAȚII. Și această poveste spune că, la porunca lui NEGRU-VODĂ, din întunecimile lui, 10 MAEȘTRI constructori, BĂRBAȚI puternici și pricepuți, au fost chemați să ridice o “MONASTIRE naltă cum n-a mai fost altă“, loc de POM-MENIRE a lui, deasupra unui ZID părăsit și neisprăvit. Dar orice lucrau Ziua, Noaptea se surpa! Creația lor era NETOCMITĂ, nu putea dura până când, așa cum șoapta de sus i-a GRĂIT în VISUL lui Manole, nu JURAU, ZĂU AȘA, să jertfească în ZIDUL monastirii, o FEMEIE VIE, cea mai iubitoare, fie soțioară, fie surioară. Și desigur, pentru că MANEA era cel mai mare dintre meșterii zidari, a lui soțioară venea, neputând fi oprită nici de ploaie, nici de vânt, în dorința ei NEABĂTUTĂ de a potoli FOAMEA și SETEA de creație a soțului ei, fără să știe că EL JURASE să o ZIDEASCĂ în peretele unei biserici ca să-și împlinească VISUL, ca opera lui să DĂINUIE peste TIMP. În timp ce Ana era MÂNATĂ de IUBIRE, Manole nu dorea decât POMENIRE, neînțelegând că sacrificându-și iubirea, își sacrifica însăși VIAȚA sa, precum și a copilului său nenăscut! Căci în final:
“De pe-acoperiș,
Mort bietul cădea!
Iar unde cădea
Ce se mai făcea?
O fântână lină,
Cu apă puțină,
Cu apă sărată,
Cu lacrimi udată!“
Și acum să ne întoarcem foarte departe în TIMP, pe la începuturile creației.
Povestea mitologică a creației a început în KHA-OS, unde Nix (noaptea) și ERebOS (întunericul) se întindeau deasupra lui Tartarus-ABYSS (tăria, FUNDUL PĂMÂNTULUI).
Nu exista un cult al KHAOS-ului în vechea Grecie, era descris doar ca “zeița fără mituri”. Puține scrieri făceau referire la ea. Hyginus considera că, fiind constituită din umezeală și ceață, ea a fost deopotrivă originea nopții și a întunericului, dar și a luminii și zilei, Aether și Hemera.
ABYSS rezonează cu BYTHOS-profunzimea, eonul primordial al gnosticilor care împreună cu Si-GE (GE-EA grecilor, GI sau KI a sumerienilor), tăcerea, au creat Pleroma, tărâmul inefabil de la originea lumii. G adăugat în fața șirului de vocale simboliza „de ambele sexe” în timp ce forma „aeaea” ar fi putut reprezenta femininul de la „aeon”, arhetipurile eterne, dinafara timpului. Ca entitate androgină primordială, Geea l-a emanat din ea pe Uranus, din fundul pământului în fundul cerului (!) și împreună au GEnerat apoi primele 6 perechi, F/M, de forțe cosmice.
În Cartea secreta a lui IoAN, creatorul transcendental era „monada”, un DUH invizibil ce domnea în infinit. Din sursa divină, erau emanați în pereche (F-M) EONII sau tărâmurile eterne. În gnosticism, eonilor le erau atribuite diferite calități ale divinității iar totalitatea acestor prime emanații, identificate cu nume, forma Universul ARHETIPAL sau Pleroma.
Primul astfel de tărâm care s-a desprins din necunoscut ar fi fost mama divină, numită SiGE, Helena sau Ennoia, IDEEA. Din ea a fost emanat Bythos, profunzimea și împreună au creat prima pereche de gemeni sacri, Nous, mintea universală și Aletheia, adevărul. Au urmat în ordine Logos – povestea (M) și Zoe-viața (F), Anthropos-bărbatul (M) și Ekklesia, spațiul sacru, biserica (F). Aceste perechi erau totodată opuse și complementare. Deci Nous-mintea se opunea Aletheiei adevărului și exprimau arhetipurile minciună vs adevăr; Logosul, povestea FĂRĂ suflare de VIAȚĂ se confrunta cu Zoe, LUÂNDU-I viața, după cum bărbatul se opunea spațiului sacru, CALEA pe care dorea să o cucerească și stăpânească. Dacă ne concentrăm atenția asupra acestor arhetipuri, vom observa că expresia ”eu sunt calea, adevărul, viața” nu aparținea Logosului, căruia i-a fost atribuită, ci fusese FURATĂ de la eonii de pe linia feminină a Aletheei-adevărul și redusă la o simplă minciună. Fiindcă cele 3 doamne ale căii mistice spre adevăr și viață eternă – Ekklesia, Zoe și Aletheia – se situau înafara Logosului și a minții universale.
Deci ultimii eoni din dimensiunea Pleromei, Anthropos și Ekklesia, au creat în continuare alte 2 dimensiuni înafara pleromei: decada, dimensiunea perfecțiunii arhetipale, care cuprindea 10 arhetipuri formate din 5 perechi de eoni și dodecada, 12 arhetipuri formate din 6 perechi de eoni. Ultima pereche din dodecada a fost constituită din Sofia-înțelepciunea și Theletus-dorința. Dodecada mai conținea și arhetipurile protectorul-credința, tatăl-speranța, măsurătorul-iubirea, rugăciunea-inteligența și ecleziastul-fericirea/binecuvântarea; toți acesti eoni fuseseră generați din perechea originară, Anthropos-Ekklesia. În Corpus Hermeticum, Hermes Trismegistos afirma că dodecada ar fi și sursa celor 12 tipare distructive, ale tuturor suferințelor omenești: neștiința, mâhnirea, lipsa de măsură, desfrânarea, nedreptatea, lăcomia, greșeala, invidia, înșelătoria, mânia, pripeala, răutatea (CUTIA PANDOREI).
Ultima dintre eonii feminini ai dodecadei, SOPHIA, a căzut în AGONIE MENTALĂ din cauză că și-ar fi integrat geamănul masculin, pe THELETUS-DORINȚA. Ea exprima atributul înțelepciunii și a fost ZIDITĂ, ÎNCHISĂ într-un corp material dureros, ca urmare a dorinței nestăvilite de a cunoaște IUBIREA. Dimensiunea Sofiei constituită din 12 arhetipuri ar putea fi asociată celor 12 constelații care alcătuiesc zodiacul. Aceste constelații sunt de asemenea grupate în perechi complementare: berbec-balanță, taur-scorpion, gemeni-săgetător, rac-capricorn, leu-vărsător, fecioară-pești, sistemul zodiacal CIRCUlar nefiind altceva decât închisoarea Sofiei, simbolizată și de CASA DUMNEZEU, arcana XVI din JOCUL DE TAROT! În această arcana, LUNA DESCHIDE ușița prin care FEMEIA reușește să iasă dintre zidurile în care a fost sacrificată, în timp ce MARELE MEȘTER al DORINȚEI se aruncă în golul de sub el, copleșit de singurătate și înCERCat de remușcări. Luna nouă a Peștilor din 20.02.2023, oglindită în apele terestre, se va așeza pe arcana trezirii spirituale, unde Judecata XX sună glorioasă trâmbița într-o dimineață de iarnă și ne bate insistent la ușa închisorii! Deschide ușa creștine…
